Windsurful, clasa olimpică
Prof. Octavian Țacu
(Fost windsurfer)
Windsurf, planche a voile, placă cu vela,toate denumesc aceeași “jucărie”, creaţia a doi americani din California , Jim Drake şi Hoyle Schweizer. Patentul acestei jucării este datat în 1968. În 1973 se organizează şi primul campionat mondial. Hoyle Schweizer devine şi renumitul fabricant al planşelor marca “Windsurfing Internaţional”
Primul mare campion al acestui sport este Robby Naish din California, care domină autoritar toate competiţiile anilor 70 ,80 ca amator şi apoi ca profesionist. Ulterior numele lui este marca mai multor echipamente sportive legate de wind surf şi apoi de kite.
Ideea unei ambarcaţiuni cu grementul ţinut cu mâinile a fost realizată mai înaintea celor doi californieni care au patenta-o însă, fără o expansiune notabilă.
În 1984 windsurfingul devine clasa olimpică la Los Angeles, ca rezultat al dorinţei organizatorilor americani,competiţia fiind adresată băieţilor, iar în 1992 la Barcelona este deschisă şi fetelor.
În mare, așa arată cronologia acestei clase olimpice din yachting. În paralel au loc multe modificări în privinţa echipamentelor. Modificăricare reprezintă de multe ori rezultatul unor “jocuri de interese” a marilor fabricanţi de planşe şi vele,ştiind că alegerea unui tip de echipament pentru Jocurile Olimpice este un motor de marketing foarte puternic.
În 1984, la prima apariţie a planșei cu velă în cadrul regatelor de yachting a Jocurilor Olimpice, a fost Windglider, planşă impusă de organizatorii americani şi de ISAF( Federaţia Internaţională de Yachting)
Velele purtau marca North Sails (made în USA)şi erau fabricate din dacron având suprafaţă de 6,5 metri pătraţi cu 3 balene. Catargele urmând tehnologia zilei, erau din fibră de sticlă cu secţiune variabilă.De remarcat că sportivii nu aveau voie să folosească centuri de trapez şi automat, nici “trapeze” ataşate pe ghiu.
Olimpiada de la Seul avea să consfințescă un nou model de planşe, cunoscute sub numele de “divizia 2” sau Davidson, catargul, vela şi ghiul erau fabricate de Neil Pryde(mare fabricant de vele şi echipamente de yachting cu sediul în Hong Kong). Alegerea planșei de divizia 2 că și clasă olimpică a fost făcută în urma performanţelor superioare din regatele “open” în faţă altor tipuri de planşe. Suprafaţă velica creşte la 6,7 metri pătraţi. Planşă Davidson necesită un bun echilibru pe vânt de ”pupă curat” și se cantează foarte tare pe “vânt strâns”. În plus ” urcă foarte bine în vânt”. Pe scurt a fost o planşă superioară din punct de vedere tehnic şi sportiv. Multe din planşele de divizia 2 încep să fie realizate din materiale compozite, polietilena şi fibra de sticlă fiind înlocuite de materiale mai uşoare şi mai rezistente , fibra de carbon devenind materialul standard pentru catarge. Poziţia catargului pe o şină cu reglaje şi a diferitelor reglaje ale velei pe catarg şi pe ghiu cât şi a derivorului, fac din această planşă un mijloc foarte sofisticat.
1985, consfinţeşte conlucrarea în perfecţionarea planșei de divizia 2 de către un surfer austriac George Lechner şi North Sails. Rezultatul, sub numele de” Lechner A-390” devine planşa Olimpiadei de la Seul cu trei ani înainte, astfel că toţi competitorii să se poată obişnui cu echipamentul până la dată începerii competiției.
La Jocurile Olimpice de la Barcelona se va concura tot pe planşa de tip Lechner A-390, doar că aceasta a suferit mici modificări. Velele au balene transversale până în catarg, iar suprafaţă velica şi înălţimea catargului cresc.
La această ediţie a Jocurilor Olimpice, clasa windsurf înregistrează participarea fetelor, participare ce va rămâne o constantă de aici înainte.
Jocurile Olimpice din 1996 care au avut loc în Atlanta, detronează Lechner A-390 ca planşă olimpică şi apare planşa “Mistral one design”, o derivată a ”Mistral Competition “, o clasă foarte răspândită în lume( 37000 de surferi la acea dată), având propriul campionat mondial.
Ca noutate este permis “pompingul” (pomparea cu vela). Această prevedere aduce în competiţii băieţi şi fete cu staturi atletice. Rezultatul pompingul în sine, fiind dat de o bună pregătire şi constituţie fizică.
Traseul olimpic de windsurf de la Atena a fost realizat în radă portului Lavrio , pompingul fiind în floare pentru a suplini acţiunea slabă a vântului.
Beijing 2008 aduce ca planşă olimpică RS:X , planşa şi vela fiind fabricate de Neyl Pride din Hong Kong.
RS:X este în continuare planşa olimpică şi se cuvin câteva cuvinte despre ea. Măsoară 2,86 m lungime, 0,93 m lăţime. Cântărește 15,5 kg la un deplasament de 231 l. Suprafața velică este de 9,5 metri pătraţi pentru băieţi şi 8,5 pentru fete. Planşa este foarte lentă pe vânt slab şi “vioaie” pe vânt între 5 şi 35 noduri.Traseul de concurs are două lungimi de vânt strâns, două lungimi de vânt de pupă şi o lungime de mare larg pe care se și face sosire.În vânt sunt două balize la aceeași distantanță faţă de start pentru a evita “aglomeraţia” la dublarea acestor balize.
Federaţia Internaţională a luat hotărârea că această clasă să fie folosită până în 2020.În 2013 Campionatele Mondiale la clasa RS:X din Australia au fost dominate copios atât la fete cât şi la băieţi de soprtivii chinezi.
În paralel cu proba olimpică a windsurfingului au apărut planşe şi probe multiple ca freestyle, sărituri, slalom şi viteză. Fiecare din cele enumerate, au echipamente adaptate, specifice probelor.
În România există practicanţi de windsurf însă numărul acestora nu este unul foarte mare. Există şi o şcoală în Mamaia, la Piccadilly. Până în 1990 prezenţa la competiţiile naţionale a fost mai numeroasă în cadrul unor regate mai mult open.Lacul Siutghiol a fost scena principală a windsurfului românesc.Mulţi amatori sau pasionaţi de windsurf se duc frecvent în Turcia în zona Ceşme unde după amiaza, vântul este puternic şi cu direcţie constantă, condiţie majoră pentru winsurf.