UN NEOFIT LA CURTEA REGINEI MARIA

Narcis GAIDARGIU

Pierdusem startul de vineri al Regatei Internaţionale Cupa Dobrogei 2017, de la Balcic. Pe drum, la volan îmi așezam gândurile. Din Constanța plecasem târziu, foarte târziu, pentru că lăsasem pe ultima zi mai multe amănunte esențiale, care ceruseră timp de rezolvare. Păi, nu puteam pleca fără să completez uleiul de motor, să alimentez cu combustibil, lichid de parbriz și un fel de adjuvant de combustie internă, Sauvignon Blanc, se știe, de Adamclisi. Știam din incursiunile precedente că, după mult prea gustoasele beri bulgărești Zagorka și Kamenitza, putea apărea nestăvilitul dor de șpriț, așa încât alimentasem portbagajul și cu jumătate de duzină de sticle cu apă carbogazoasă. Mă ajutau să echilibrez încărcătura. Atunci, să fie egalitate, am zis! Și-a fost!

Aproape de Balcic m-am trezit vorbind în gând, vocalizând onomatopeic ultimele cuvinte. Când crezi că ai pierdut, câștigi altcândva, altundeva, altceva, altfel; legea compensației, yin-yang, … de-astea.

Meritase! Irosisem aproape toată ziua pe nimicuri, dar acum mă simțeam înzecit răsplătit.

Peste discul solar aflat o palmă sub vârful spicelor din zare, se ridicau de-o suliță siluetele zvelte, elegante ale eolienelor. Pe câmpurile încă neculese pe de-a-ntregul, inundate în lumina auriu roșiatică a asfințitului, într-o peisagistică incandescentă datorată și celor peste treizeci de grade celsius, se pierdeau iluziv cavaleri rătăcitori, în dansul repetitiv-circular al umbrelor morilor de vânt. Undele radio ale postului bulgăresc reverberau, completând acustic reveria în a cărei putere căzusem răpit, cu Jean-François Maurice și neuitatul său Monaco, vingt-huit degrés à l’ombre … C’etait fou, c’etait trop ( https://www.youtube.com/watch?v=qifwQDdLU8o )

Am rămas contemplând pe marginea șoselei, până ce umbrele, trecând peste mine s-au lungit către un nou răsărit …

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi.

Pe seară, am tras în fața unei case vechi, ale cărei ziduri din piatră de calcar șlefuit se iveau din tencuiala căzută pe alocuri. Caii putere ai motorului se opriră din trapul ralantiului. Am coborât din mașină, m-am lungit privind cerul. Era plin de stele, niciun nor, nicio adiere. Încercând să deslușesc în întunecimea din jur, am auzit glasuri cunoscute. Ajunsesem la hotel.

Yachtsmen-ii își încheiaseră cina, plecaseră la odihnă, în așteptarea unei zile pline.

Pe terasa hotelului unde urma să mă cazez m-au întâmpinat seniorii Clubului Nautic Român. Am rămas preț de-un ceas. Clepsidră mi-au fost sondele arcuite ale celor trei beri draft bulgărești. Una la douăzeci de minute. Mă liniștisem. Destins, mi-am cerut scuze, am adus bagajele, m-am cazat, am coborât și-am continuat pentru încă un ceas.

  • Ehee, cum a fost prima zi de regată?
  • N-a fost, nu a bătut vântul, copiii au așteptat în zadar.

Am urcat. De la balconul camerei, în lumina Lunii, pe deasupra acoperișurilor cu olane, se vedeau solzii argintii ai apei, țărmul arcuit, conturat de luminițe răzlețe. Am ridicat privirea. Între timp, cerul se schimbase, Carul Mare trecuse în spatele chiparoșilor ce străjuiau șoseaua pe care urcasem dinspre mare. Timpul părea că nu există, nu se mișca decât cerul și noi odată cu el. Trecători prin timp. M-am gândit o clipă că era de la bere, doar Einstein – cred –  fusese și el fan bere. Sau nu! Eram hotărât să văd de la balconul camerei răsăritul pe mare.

Dimineața m-a primit treaz în brațele ei pe la orele cinci treizeci. Am ieșit pe balcon cu aparatul foto armat. Priveliștea, dezarmantă. În depărtări se zărea Albena. Ne despărțea o pâclă argintiu-albăstruie … Știu că sună convingător, dar nu o luați chiar de bună. Sunt discromatop. Să continuăm … ne despărțea o pâclă argintiu-albăstruie, ce încă nu se ridicase de pe suprafața apei. Soarele, încă adormit, vrednic dealtfel pe alte meridiane, mi-a dat răgazul să mă îndestulez de frumos. În dreapta, faleza calcaroasă, verticală, ascundea ca-ntr-o imensă piatră ponce cuiburi de porumbei și pescăruși. În fața cuibului, aripile lor loveau cadențat aerul, se odihneau o clipită și reluau alimentarea puilor. Doar cerul fără nori li se așternea deasupra. Casele cu acoperișuri de olană roșiatică și ziduri patinate în alb-ars, punctau peisajul mediteraneean, întregind atmosfera degajată de chiparoși, mesteceni ori pinii de piatră cu coroanele întinse pe faleza ce cobora abrupt spre mare. Încercam să controlez imaginar comparații cu coasta dalmată. Da, asta era, nu greșeam. Coasta dalmată a Mării Negre. Hmm, n-am găsit altă rimă. Mi-o luaseră înainte alții, din alte epoci, și-i spuseseră Coasta de Argint. Când într-un târziu soarele săltase peste orizont, mi-am dat seama că nu-l pot vedea. Răsărise din spatele hotelului. Prea târziu, și mâine e o zi, mi-am zis.

După micul dejun frugal am coborât spre promenada portului turistic, unde copiii ajunseseră de mai bine de o oră. Am luat-o către mare, de-a dreptul prin parcul din fața hotelului, pe alei pavate cu piatră, pe cărări și scări abrupte, cu trepte înalte placate cu dale de calcar șlefuit. Din loc în loc, odihneau băncuțe romane din lespezi mari de piatră tăiate drept, încât drumeții să se poată odihni și ei ori admira peisajul marin.

 

 

 

 

 

 

Pe temerarii navigatori ai pânzelor învolburate i-am găsit pe mica plajă din fața clubului de yachting Morski, simulând manevre complicate înainte de plecarea în cursă, executând ultimele reglaje ale echipamentului și armăturilor de pe ambarcațiuni, exersându-și articulațiile ori rezervându-și câteva momente de relaxare la umbra velelor. Am luat câteva instantanee și, întrucât nu mai era mult până la ieșirea în larg, am alergat pe dig, înconjurând acvatoriul micului port. Din fugă am observat că și velierele de agrement din port își pregăteau arborada și velaturile, în timp ce unele dintre ele, cu skipperi mai vigilenți, luaseră startul cu turiști la bord.

 

 

 

 

 

 

 

Aveam mare, soare, vânt și niciun nor. Se făcuse vreme de regată. Spre ieșirea dintre farurile digurilor din gura portului au început să vină primele vele. Vântul bătea în rafale, cu pauze destul de lungi între ele, sportivii din micile ambarcațiuni făcând adesea manevre bruște, menite să capteze în pânze fitece adiere. Treceau brusc și, uneori, chiar de două sau trei ori consecutiv, la interval de secunde, de pe un bord pe altul. În răstimpuri, cu mai bine de două treimi ale corpului ieșeau la orizontală în afara bordajului, trăgând strașnic de saula cu care manevrau vela, ghidând simultan echea cârmei.

 

 

 

 

 

 

 

Pe muzică de vânt și valuri, pe o partitură la prima vedere, era un dans sincron între două și uneori, chiar trei ambarcațiuni. Omul, barca, vela și cârma, se acordau cu vântul și valul, sub presiunea colegilor competitori, a cerințelor regulamentului de cursă, a vigilenței arbitrilor.

 

 

 

 

 

 

 

Ieșiseră cu toții în larg. Dansul micilor veliere a continuat, săltând pe o muzică dictată de Poseidon și cele cincizeci de nereide ale sale, acompaniați de pe mal de statuia lui Dionysos, zeul vinului și al sărbătorilor, cel după care, Balcicul de mai târziu a purtat mai întâi numele de Dionysopolis, după ce – spune legenda – o statuie a lui Dionys fusese adusă de valuri la țărm. Așadar Dionys, zeul responsabil cu vinul, extazul și fertilitatea fusese salvat de Poseidon și adus la mal de nimfele mării, fetele bune ale șefului. Probabil că sirenele, fetele rele ale mării, cele care atrag marinarii spre pierzanie, erau ocupate cu Ulise, pe care încercau să se răzbune, după ce cucerise și distrusese Troia. Chiar Troia pe care o construise Poseidon împreună cu nepotu-său Apollo, din porunca fratelui Zeus. Nu e frumoasă mitologia greacă? Păi, unul cu vinul, celălalt cu fetele, nu era și normal să se înțeleagă bine cei doi? S-au înțeles minunat până la sfârșitul celei de-a doua zile programate ale regatei de iahting.

Ce bine ne-nţelegem noi doi,

Parc-am fi unul singur, nu doi…   ( https://www.youtube.com/watch?v=dKMI_ccUPsA )

 

 

 

 

 

 

 

Am plecat înapoi pe digul portului, admirând dinspre mare panorama cheiurilor, promenada, construcțiile vechi și noi care se integrează armonios cu geografia și istoria locului.

 

 

 

 

 

 

 

Am ieșit din port făcând stânga pe aleea de promenadă, mergând spre Cuibul Liniștit, castelul Reginei Maria. Eram nerăbdător să văd grădina de cactuși a lui Allah, sperând să-i găsesc înfloriți. Am urcat pe scările și aleile pietruite, m-am strecurat prin tunelul labirintului de verdeață imaginat de primul grădinar al curții, elvețianul Jules Jany, grădinarul țarului Nicolae al II-lea, până la Revoluția Roșie din Octombrie 1917 …

 

În perioada interbelică Regina Maria reunise în juru-i elita artelor și intelectualității românești. În 1926 a fost înființată Universitatea Liberă Coasta de Argint unde au conferențiat M. Jora, J. Bart, G. Galaction, T. Vianu, I. Pillat, P. Șeicaru, I. M. Sadoveanu, C. Petrescu, N. Ionescu sau N. Iorga. La Balchik veneau să picteze mai ales vara Al. Satmari, Gh. Petrașcu, Th. Pallady, C. Ressu, N. Dărăscu, I. Iser, L. Grigorescu, F. Sirato, C. Cuțescu-Stork ori N. Tonitza, ca și mulți alți artiști ai culorilor.

Astăzi, mișcarea artistică pe care au creat-o este bine cunoscută ca fiind Școala de pictură de la Balcic.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

… Pașii mă îndreptaseră nu atât spre mult prea cunoscutul castel, cât spre locurile de odihnă, de liniște și meditație ale reginei. Priveam liniștit Templul Apei. Cred că vreme de câteva minute, am reușit să mă golesc de gânduri, să nu mă gândesc la nimic. Poate a durat mai mult, poate a fost doar o secundă. Cine poate ști cât durează un vis? O clipă? O viață? La apusul unei vieți pline de evenimente personale, de momente istorice deosebite pentru țara și poporul său, pe care le trăise activ și cu mare devotament, aici, departe de scandalurile de la curte, regina își concentrase puternica și fascinanta personalitate, tenacitatea, bunul gust și cultura impresionantă, pentru a crea un loc care să îndemne la visare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aleile umbrite de migdali, chiparoși, magnolii, potocali și lămâi, mă conduc spre grădina Ghetsimani, Puntea Suspinelor, Aleea valului albastru, Gradina Curții Englezești, Izvorul Sfânt.

Mă opresc la cascadă, unde în obiectivul aparatului surprind două doamne din alt secol. Prefer să mă uit cu ochii mijiți, să mi le închipui pe regină și prințesa Ileana, așa cum pășeau pe aceleași alei, trecând prin același labirint de vegetație, poposind pe băncile romane de piatră să se odihnească ori să reia o discuție, împărtășindu-și gânduri, sfaturi, opinii.

 

Mă simțeam împăcat. Capela Stella Maris o văzusem altădată. Acolo fusese adusă inima reginei, într-o casetă de argint bătută cu pietre prețioase, după cum îi fusese dorința testamentară. Misiunea o îndeplinise în anul 1938 distrugătorul Regina Maria, sub comanda căpitan comandorului Horia Macellariu, viitorul contraamiral și comandant al Forței Navale Maritime Române începând din 1943. În 1940, când Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, inima reginei a fost adusă înapoi în România, misiunea îndeplinind-o aceeași navă militară. Inima reginei a fost depusă la castelul Bran, apoi în tezaurul Muzeului de Istorie a României. În anul 2015, pentru câteva ore, caseta cu inima reginei a poposit pe fregata Regina Maria, la sărbătorirea a 85 de ani de la intrarea în serviciul Marinei Române a navelor de război Regele Ferdinand și Regina Maria.

Am plecat de la castel oarecum refăcut, dar indiferent la reperele pe care le lăsasem în urmă plecând de la hotel. Am greșit drumul și m-am trezit pe altă colină, printre alte case. Am început să urc, până unde se termina drumul. M-am învârtit în sus și-n jos pe străzi cu case vechi și cochete. Părăsisem Balcicul turistic, dar oriunde mă aflam vedeam o frântură de mare. În căldura amiezii, rar am întâlnit localnici, ori i-am zărit prin curți. Mă simțeam de-al locului, aș fi rămas pe-aici.

 

Am ajuns pe o mică platformă, de unde am tras câteva cadre foto. Dansul velierelor continua în larg. Am început să cobor, la început orientat de simțuri. Am pus în funcțiune gps-ul, eram la 400 de metri de hotel. Când am ajuns lângă clădirea primăriei, m-a lăsat tehnica. Îmi spunea să o iau la dreapta pe un drum inexistent. Da, aveam de urcat un șir de scări abrupte pe care sistemul de orientare nu le mai vedea.

 

 

 

 

 

 

 

Am ajuns tocmai bine. La hotel lumea se pregătea pentru masa de prânz. Mă simțeam un lup în blană de oaie. Eram hămesit, dar am reușit să mă scurg până la duș. Mi-am revenit și, cu două sticle de Sauvignon Blanc într-o mână și apele corespunzătoare în cealaltă mi-am făcut intrarea la masă. Foame, foame, dar sete de lup nu există? Că așa simțeam!

Apropiindu-mă, aud nume pe care nu le știam … Țico, Nicu Calcan, Herăstrău, pe-ăsta îl știu, și-un copil îl știe … eu am avut ultimul vele de bumbac și am câștigat în fața velelor velcro … nea Nicu Calcan, hmm, se schimbase vântul și am plecat direct pe baliză, am câștigat Cupa Bricului Mircea în 1978, nea Nicu Calcan avea o calitate deosebită … Nicu Groza mai concura? La ce club erai? La Știința! Pe Sandu Mortu îl știi? Nuu, eram mai mic, a vrut să-mi vândă un Star, dar … eram în Portul Tomis la patarațină … Starul, nu acela, … mai ieșeau puțin când era … Volta, neeene!, și skipperul, și musul ieșeau în bord … Discuția a fost curmată: „Putem să depășim acest moment? Eu știu că Nicu Calcan a fost campion din ’53 până în ’67, în ’66 s-a urcat pe Finn. Finnul a fost regele competițiilor de yachti …”  Nuuu, FD! … Nu! S-a dezvoltat yola olimpică și a apărut Finn-ul … Ba nu! Era yola turistică, nuuu, era un termen de inconștiență în care era … Maraloi era șeful, îl știți pe Nicu Calcan? Erau centru aplicativ de rame, până s-a întâmplat nenorocirea de s-a-necat un competitor. A venit amiralul Țigănuș, daaa, după ’90 aveam canoe și ieșeam cu yolele … După revoluție era un profesor la Știința … Cine Johnny? A luat ore și la baza de la ghiol … Bratu! Daa, Bratu! N-avea putere s-o pună în apă … A pus-o!, a murit în 2012 … Lică, avea vanități gratuite, i-a zis lui Oancea la On Plonge … hai mă cu ăștia! … L-am ținut pe Nicolicioiu (Maestru al sportului Gheorghe Nicolcioiu n. a.) în ’64, dar … dar așa, am fost prieten cu toți constănțenii, Tomiță, Nelu Apostol, au murit, Marian, îmi pare rău… Mama lui Nelu era croitoreasă, îmi aducea ață…, dar de barca lui Nicușor Ceaușescu ce șt…? Nicușor nu a avut niciodată barcă! … Mircea Mugescu a lucrat pentru Riva la mitropolie (barcă cu motor a Patriarhiei n.a.)

Copiii se întorceau din port … Campionii, campionii, olé, olé, olé! …

 

 

 

 

 

 

 

Discuția s-a reluat … în ’66 Nicolicioiu a luat primul locul I la Balcaniadă …

Masa se umpluse cu sonde de bere draft, fusese trecut în revistă încă un rând de Blanc d’Adamclisi.

… Băiatul lui Iordache e pensionar, Giordaș așa îi ziceam … eu l-am îngropat pe Dumitrescu … L-ai cunoscut pe Jaccoppo? Artist, cu instrumente simple, era un Stradivarius al bărcilor … Să vă spună Dan Mihăescu istoricul bărcilor făcute de mine, eu cu Beizadea, planul de forme era o poezie, în apă sunt mult mai multe forțe decât în aer … Vasiliu, Bojan, Cebâșev … Sunt file suprapuse … Internetul nu-i o sursă … Da mă, ești tu cu valul de la ma…! Ce legătură are cu ce discutam? … Lipoveanul Vasiliu a făc… Jeane, dacii făceau stâlpul de la poartă, Coloana Infinitului … Să revenim la canotcă! … Oameni care au făcut ceva în viață …

Masa a continuat, a continuat și discuția.

Pe seară am coborât în port, ne-am întâlnit cu colegii din conducerea clubului bulgar și ne-am strâns la o masă respectabil de lungă, pe una din terasele promenadei. Din bogata ofertă a meniului ne-am ales ce știam mai bine: Сач Кавърма, чернокоп, салата с миди, пита и бира.

 

 

 

 

 

 

 

A fost continuată discuția de la prânz, în note mai grave … zece metri de la nivelul mării…, forța 12 pe scara Beaufort…, fenomenal sea…, rogue waves care ajung la 30 de metri înălțime…, zona Durban…, navele Caledonian Star…, Bremen…, teoria Kant-Laplace… a fost o seară tare frumoasă și spumoasă.

În materie de iahting mă simțeam neprihănit. Urmăream cu nesaț și admirație dezbaterile aprinse ale colegilor trecuți de prima, ba chiar de-a doua tinerețe, al căror spirit competitiv era proaspăt, neatins de vreme.

În fiecare seară meciurile au mers până-n prelungiri. Nimeni nu s-a declarat învins. Au fost notate numai declarațiile pe proprie răspundere.

Ultima zi de competiție ne-a găsit pe esplanada falezei. Competitorii se speteau în larg, iar noi făceam tot ce puteam încât să ne umplem timpul. Am făcut baie în mare, plajă, am încins un street-food cu stavrizi prăjiți, ghiudem, specialități de salamuri și înghețată, ne-am plimbat, am luat terasele și magazinele la rând, iar arșița ne-am stins-o cu bere. Pe la orele 14 ne-am adunat la una din terase, pentru masa de prânz. Am fost onorați de vizita președintelui și vicepreședintelui Federației Române de Yachting ( www.fry.ro).

 

 

 

 

 

 

 

Pe mica plajă din fața Morski Club a avut loc ceremonia de premiere a sportivilor. Momentul a fost însoțit de promisiuni și planuri pentru ediția viitoare, emoții, lacrimi de bucurie, încurajări, îmbrățișări, ședințe foto.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copiii, învinși ori învingători, toți câștigaseră.

 

 

 

 

 

 

 

Cupa competiției a rămas până în 2018 în Bulgaria.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce era și mai important, legaseră prietenii care îi vor însoți de-a lungul întregii vieți.

Fii Fun! Fii Hot! Fii Cool! E Pasiunea Ta!

 

(N.b. albumul cu fotografii de la Regata Internațională de Yachting Cupa Dobrogei Balcic 2017 pot fi accesate aici:   https://www.facebook.com/tinogaida/media_set?set=a.355154768238922.1073741872.100012332057205&type=3&pnref=story

Foto: Narcis GAIDARGIU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.