Umblând dezlegat după pește

Narcis Gaidargiu ●

Atât știam, era dezlegare la pește. Plecasem prin piață fără vreo țintă anume. Urma să fac meniul din mers.

Am pescuit mai întâi vreo două-trei bucăți de praz, neștiind ce urma să fac cu el. E bun la casa omului, în loc de ceapă, mai puțin agresiv, mai aromat, cu o dulceață aparte, mai ales când caramelizează în tigaie. Am mai prins în undița propriei imaginații câteva roșii striate, de care se ferea lumea prin piață din cauza culorii rozaliu deschis, ce le trăda posibila recoltare timpurie. Le-am mirosit codițele și, nu știu cum în perioada asta, chiar aveau o aromă foarte pronunțată de roșii văratice. Pentru legătura de pătrunjel nici nu m-am oprit, am luat-o din mers, întrucât deja schimbam locul de pescuit.

Văzusem ceva agitație dinspre galantarele cu pește și fructe de mare. Era acolo lume vizibil agitată de poftă și nerăbdătoare să vadă sfârâind pe grătar, la cuptor ori în tigaie, peștele pe care și-l doreau. Câțiva dintre ei erau neliniștiți, își aleseseră „victima”, dar le era teamă să nu le fie suflată de vreunul aflat mai înaintea lor în rând. Unii începuseră să anunțe cu glas tare pe care îl vor, ce pește au ales, ca nu cumva careva din față să ridice pretenții. M-am așezat oarecum liniștit, știam că ceea ce doream trecea neobservat, nedefinit, aproape fără formă. Oamenii aveau temă de-acasă, dată de preot sau de Dumnezeu știe cine, nu aveau ochi decât pentru pește. Au început să treacă prin fața noastră crapi burtoși plini cu icre, păstrăvi, chefali, guvizi, stavrizi, hamsii, roșioare, carași, scrumbii și încă altele, care de care mai gustoase și mai arătoase. Racii, garizii, calmarii, caracatițele și creveții stăteau în așteptare pe fulgii de gheață.

Am ajuns în sfârșit să privesc fățiș afișajul cântarului, aproape uitasem ce voiam, balanța mea mental-afectiv-pofticioasă fusese strașnic zdruncinată de gusturile anunțate ale exemplarelor ce mi se perindaseră prin față.

A fost simplu. Lamele de calamar. Mă rog, calmar, calamar, cum s-o scrie, dar știți, bine scris sau nu, se mănâncă la fel de bine.

Pân-să ies din piață mi s-au agățat de sacoșă cam juma’ de kil (…) de ciuperci pleurotus, vreo două lămâi, usturoi românesc, nu din acela chinezesc crescut în sol românesc. Țin foarte mult la usturoiul autohton, din sămânță la fel de autohtonă. I-aș ridica un monument. Ar trebui să ne definească, alături de roșiile noastre din stră-străbunici, ca blazon național. Nu este agresiv, nu te ustură și-n … urechi, nu revine neplăcut după ingerare – mă scuzați – nu este inoculat cu substanțe pentru albire și conservare, este calm, cald, prietenos, iar în tigaie, la cuptor sau într-un mujdei făcut cu pricepere, este sublim.

Am trecut prin alimentară, de unde am luat un pachet cu 500 g de bulgur.

Piper alb boabe aveam acasă, încotro deja pornisem.

Știam! Acum știam ce avea să urmeze.

Pregăteam masa pentru două persoane.

Am adus la fierbere cam un litru de apă în care am presărat un praf de sare de mare grosieră neiodată. Am pus la înmuiat în apă cam 250 g de bulgur, pentru jumătate de oră. Îl voiam moale, al dente.

Am tăiat lamelele de calamar în pătrate cu latura de 4 cm. Într-un vas am făcut o marinadă din câțiva căței de usturoi zdrobiți cu latul lamei cuțitului, apoi tocați, ghimbir tocat proaspăt, sos de soia, sos de wok, sos worchestershire, ulei de susan, ulei de migdale dulci, oțet de orez. Cantitățile? După gust, după simț, după port. Am amestecat, am rezervat pentru o oră la frigider.

Într-o tigaie am pus 25-30 ml ulei de măsline extrasupervirgin de primă presă, stors în gospodăria grecului de peste drum de Dardanele – am o relație pe care nu o divulg aici – am pus câțiva căței de usturoi proaspăt tocat, 50 g rondele de praz, cam 200 g ciuperci pleurotus, piper alb pisălogit în mojarul ce aștepta cuminte pe masa de lucru, să-i vină rândul a se remarca în poveste. Le-am învârtit prin tigaie până au început să grăiască într-un limbaj olfactiv-gustativ plin de înțelesuri … Spre final, am presărat pătrunjel tocat, le-am mai învârtit de două ori, … erau gata.

Trecusem la altă tigaie, aproape în paralel, cum altfel nici că se putea, … am introdus în lucru vedetele, lamelele de calamar. Am picurat puțin ulei de măsline, cât să nu se simtă singură tigaia, am lăsat să se încingă, dar nu mult, am lăsat încet, pe rând, să sfârâie bucățile de calamar dimpreună cu sosul ce le acompania. Le-am întors pe toate laturile, că erau cam vreo șase de fiecare bucată, le-am mai șprițat cu ceva fire de piper alb proaspăt plictisit de pisălogul de serviciu – mojarul iarăși s-a bucurat că îl băgam în seamă – am finalizat într-un amestec de arome, de-mi venea să mă așez lângă aragaz, să mănânc direct din tigaie. Încă un pic de răbdare! … mi-am strigat în gând.

Le-am așezat cum am putut în farfurie, eram gata-gata să întind pe jos o pătură, așa, ca vara la câmp, să stau turcește și să mănânc cum apuc, oricum, numai să mănânc, de să se bată turcii la gura mea. Dar de ce nu și grecii, românii, bulgarii ori albanezii? Nu știu!

Platingul? Pfff! Cine are nevoie de așa ceva? Am șprițat puțin ulei de măsline, piper și zeamă de lămâie peste cilindrul de bulgur din farfurie, l-am împresurat cu roșii cuburi și pătrunjel tocat, am așezat deasupra și-mprejur, parcă mai știu pe unde? … ciupercile pleurotus și, crăiese, regine, prințese, divine, lamelele de calamar.

Doamne! Iartă-mă, greșesc adesea, dar pe-asta n-am greșit-o!

Fii Fun, Fii Hot, Fii Cool! E Pasiunea Ta!

Fotografii: Victor GAIDARGIU