Ultima mea nuntă la ţară

de Stelian Marinescu

Totul a început din senin. Într-o dupa amiază tihnită de duminică, ne-am trezit la uşă cu un văr de la ţară, din partea soţiei. Îl cheamă Gigel şi venise să ne aducă o invitaţie la nunta fiului său. Fericitul eveniment urma să desfăşoare la ţară, într-o localitate situată la 40 de kilometri de Constanţa.

După plecarea musafirului, am încercat să protestez datorită consimţămîntului dat pe loc de soţie,fără consultări, privind partiparea la nuntă.

-Măi nevastă, ţii minte că am mai fost la asfel de evenimente şi nu a fost plăcut. În afară de asta, putem să trimitem un plic cu bani şi cred că le convine mai mult să primească darul, aşa, fără sa facă niciun fel de efort.

-Nici nu mă gândesc ! Gigel a fost la nunta noastră şi, pe deasupra, este o ocazie unică

să-mi văd rudele de departe la un loc.

Am înghiţit în sec şi m-am resemnat. Datorită optimismului,  m-am consolat şi am sperat că lucrurile vor decurge frumos şi chiar mă voi distra pe banii mei.

Ziua fericitului eveniment a fost a treia sâmbătă din octombrie, nu spun anul, da’ am să dezvălui numele localităţii : ,,Nicolae Bălcescu’’. L-am rugat pe fiul meu, Lucian, să mergem  cu maşina până acolo şi să filmeze puţin evenimentul, de dragul soţiei. Singura condiţie care mi-a fost acceptată, a fost să participam numai la masa de seară, începând cu ora 20, aşa cum era scris pe invitaţie.

În seara aceea, ceaţa pusese stăpânire pe Dobrogea. Când ne-am apropiat de Mihail Kogalniceanu ne deplasam cu viteza a doua, vizibilitatea scăzuse sub 5 metri. Cu chiu cu vai, am ajuns la Bălcescu şi am căutat un reper prin zonă. La un moment dat,  am văzut un bec arzând pe un stâlp şi am oprit maşina. M-am dat jos, cu speranţa să găsesc un sătean care să mă îndrume. Din ceaţă a apărut o umbră aproape umană, după ţigara din colţul gurii.

-Nu vă supăraţi, puteţi să-mi spuneţi unde este Căminul Cultural ?

-Luaţi-o la stânga şi mergeţi până daţi de o lumină mare, acolo este nunta.

Am luat-o la stânga pe o uliţă de pământ, înmuiată de ceaţă. Din când în când, de după garduri apăreau în faţa farurilor ţărani ca nişte fantome ce dispăreau subit după ce maşina îi depăşea. Din loc în loc, eram fulgeraţi de scânteile ochilor de pisică ce traversau în  pereche uliţa. Încet, am perceput o lumină uşoară în dreapta străzii şi am dat de un canal de irigaţie mare. În faţa maşinii am văzut mai mulţi nuntaşi, despre care am crezut iniţial că savurau frumuseţea  canalului. După ce am trecut de ei, mi-am dat seama că fiind întuneric şi ceaţă,  nu aveau ce să contemple. Brusc, am exclamat :

-Nevastă, cred ca asta este toaleta !

Şi am avut dreptate. Am făcut puţin la dreapta şi am găsit nunta: pupături, complimente mincinoase, miros de parfum ieftin, fum de grătar  înecăcios, amestecat cu praf.

După ce ne-am tras sufletul, am constatat că tot satul participa la petrecere, dar era împărţit în două categorii : cei care aveau bani de dar,  stăteau la masă, cei care nu  aveau,  stăteau în picioare, rezemaţi de pereţi. Cei din urmă nu puneau preţ pe vestimentaţie, participau cu ţinuta de lucru : gumari, basmale colorate, veşminte folosite zi de zi la lucrările agricole, asortate cu şepci ,,americăneşti ” aduse din Turcia sau China.

Am fost invitaţi să luăm loc la masă, de fapt,  un soi de  improvizaţie cu mese şi bănci tip berărie. Şirul de mese se întindea pe un rând la vreo 10 metri şi dacă te aşezai undeva pe la mijloc, nu mai aveai şanse să ieşi decât cu acceptul celor 6 persoane care stăteau pe bancă înaintea ta. M-au repartizat la o masă , lângă  un alt văr din partea soţiei, Aloman, un mecanic auto care-mi reparase pe vremuri prima mea Dacie. Soţia a aterizat în faţa mea, conform obiceiului sătesc-bărbaţii cu bărbaţii şi femeile cu femeile, segregati pe sexe, ca la toaletă. Nu am reuşit să-mi dau seama cum au reusit să păstreze atâtea ziare vechi, unele de pe timpul împuşcatului, care ţineau loc de feţe de masă .

Pe masă am zărit, cu surprindere, ţuică în vechile sticle de pepsi-cola, acelea uşor răsucite. În ele se afla o zeamă tulbure- alburie despre care mi se şoptea conspirativ la ureche : -E de cazan ! Această precizare mă zăpăcea, întrucât îmi dădea iluzia că ar mai fi un procedeu de distilare a ţuicii, sau, poate, băutura respectivă era prohibită în alte ocazii decât nunţile. M-am hotărât să nu beau respectiva băutură şi să o donez unei bătrâne din categoria celor care stăteau în picioare. Am sesizat, de prima dată, că bătrâna se uita pofticioasă la produsele de pe masă. M-am ridicat să- i ofer sticla, dar m-am trezit lângă mine cu socrul mare manios,  care mă apostrofă :

-Aşa ceva nu s’există !

-Bine, dar eu nu o beau şi doresc să o ofer doamnei.

-Aici eu comand şi faci ca mine !

Cel mai rău lucru la masa, l-am simţit din spate. Banca de la masa vecină era atât de apropiată de a mea, astfel că persoana din spatele meu,  atunci când se apleca să mănânce, trebuia să-şi îndoaie spatele. În acel moment eu primeam un şoc care mă azvârlea cu burta peste masă . Supliciul era şi mai mare, întrucat perechea mea din spate era o femeie zdravănă şi flămânda. Să nu creadă cineva că nu era o nuntă civilizată. Pe masă se aflau tacâmuri de aluminiu, moştenite, probabil, de la vechea orânduire. Datorită vechimii, aceste instrumente îşi schimbaseră forma iniţială : modificarea se produsese de – a lungul timpului şi datorită maleabilităţii aluminiului , adevărate opere de artă caraghioase. Furculiţele erau cele mai interesante, pentru că acumulaseră între dinţi un material dur, aproape mai tare decât aluminiul. Paharele erau nespălate de ani de zile, erau tip butoi şi cu utilizare generală, se bea cu ele ţuică, vin şi chiar cafea.


Cu toate că localitatea Bălcescu se află departe de Marea Neagră, pe farfurii am citit sigla ,,IHR Eforie Nord’’.Toată incinta salonului era ocupată de mese, cu excepţia a patru metri pătraţi, rezervaţi pentru dansatori. Pe scenă, o formaţie producea un zgomot atât de tare, încât am rămas cu o durere la urechea dreaptă, deoarece era orientată spre difuzoare. Această formaţie punea accentul pe volum şi mai puţin pe calitatea repertoriului. Câţiva temerari au încercat, după câteva ţuici, să-şi danseze nevestele, dar au renunţat, după ce au constatat că spaţiul rezervat dansatorilor nu le permitea să performeze. Brusc am observat că o parte dintre mesenii de pe banca mea plecaseră să danseze şi s-a ivit o oportunitate să evadez . M-am ridicat şi am reuşit să ies de la masă, în primul rând, să respir aer curat şi în al doilea rând, să scap de  zgomotul produs de staţiile orchestrei. În holul mare, am observat două situaţii : exista o toaletă interioară, dar era înfundată. Cei care încercaseră să tragă apa, nu au ştiut că erau înfundate şi au reuşit să umple şi holul cu apa imbunătăţită cu componente galben-maronii. Numai că pe hol, harnica echipă de stolnici, prepara aperitivul, în farfuriile înşirate pe mesele din hol. Bunătăţile erau înşirate pe farfurii, iar din când în când, lucrătorii testau, mâncând produsele şi scuipând, când era cazul, sâmburii de la măsline în apă. Oripilat, am ieşit afară, cu gândul  să respir puţin aer curat, fără fum de ţigară şi miros de ţuică puturoasă. Mai mulţi meseni erau afară şi relaţionau cu grataragiii. Aceştia mâncau pe săturate tot ce li se părea bun. Ce nu pofteau ei era pus în platouri pentru nuntaşi. Peste tot circulau sticle de vin şi era o veselie nedisimulată. Aici era adevarata nuntă. Am stat o vreme pe lângă ei şi am fost invitat să mă servesc direct de pe grătar, cu mâna. Am servit şi o gură de vin la ,,botul calului’’ şi mi s-a părut bun. M-am simţit favorizat de soartă, deoarece la mese încă nu se servise friptura şi nici vinul. Curios, am început să cercetez împrejurimile şi am constatat că există viaţă de noapte şi la Bălcescu. Malul canalului era vizitat de tot mai multă lume, zidul de întuneric făcea intimitatea momentului sigură şi plăcută. Am văzut oameni care reveneau în salon veseli şi bine dispuşi. Neavând ce face, m-am întors la locul de distracţie, adică la masă. Aici se serviseră sarmalele şi se adusese vinul în sticle de ,,monopol’’. Iar am rămas pe gânduri : cum naiba au reuşit să le păstreze, deoarece aceste recipiente nu se mai folosesc demult ? Şi cum le spălaseră, ţinând cont că nu aveau apă curentă ?

Soţia nu se apucase să mănânce, pentru că îmi păzea cu ochii porţia de sarmale.

A răsuflat uşurată, când a văzut că m-am reîntors cu bine şi am convins cele 6 persoane să-mi facă loc la masă. M -a anunţat cu un strigăt care a depăşit în volum orchestra, că sarmalele sunt bune. Sunt un împătimit mâncător de sarmale şi am cedat cu uşurinţă ispitei. Mai întâi mi-am pregătit furculiţa cioplind cu cuţitul mizeria dintre dinţi şi apoi am şters-o cu şervetelul umed oferit de soţie. Salivând, am muşcat din prima sarma şi era delicioasa, se vedea că porcii fuseseră sacrificaţi de curând. Vinul nu mi s-a mai părut aşa de bun ca afară. După o vreme a dorit şi soţia să iasă şi chiar a reuşit. S-a reîntors posomorâtă şi a gesticulat că se hotărâse să se abţină până acasă. Lucrul acesta m-a bucurat, pentru că se întrevedea o plecare mai rapidă . Pe la ora unu i-am făcut semne să ne întâlnim afară, pentru a oferi gazdei plicul cu darul pe care-l pregătisem de acasă. L-am reperat şi pe vărul Gigel spre care ne-am îndreptat fericiţi. Când a auzit ce vrem să facem, s-a făcut foc şi pară.

–         

Nu, domnule, mai întâi să se aducă desertul, cafeaua, să se simtă lumea bine !

Resemnaţi, ne-am întors la masă şi am aşteptat bunătăţile. Şi s-au adus. Desertul era sub forma unor nuci din cocă. În dorinţa de a fi totul bine, socrii organizatori se asiguraseră că aceste minuni gastronomice să fie pregătite din vreme. Numai cei cu dantura foarte bună au reuşit să le sfărâme între dinţi. Despre cafea, mi-am dat seama ca încă mai pot fi descoperite noi reţete originale. Distribuirea ei a fost captivantă, din mână în mână, dar cu mari pierderi de lichid semicafeniu, picurate pe ,,faţa de masă’’. Ziarele de pe masă m-au făcut să conştientizez cât de bătrân sunt ; apucasem să trăiesc vremuri de demult. Am citit şi am aflat şi nişte lucruri care-mi scăpaseră la vremea respectivă. Deodată, muzicanţii au încetat să mai facă zgomot şi am început să ne auzim între noi. Se scoteau nişte fire de la staţie şi se băgau altele. În final, am înţeles ce se întâmpla. Vărul Gigel dorea nunta cu strigare. La noi, în lumea noastră urbană, nu se mai proceda aşa de ani de zile, dar la Bălcescu nu se aflase încă. La ora 3 a început strigarea darului şi a durat până la 4 şi jumătate. Cu această ocazie, am auzit nume importante de prin partea locului. Erai mai sonor anunţat la staţie dacă dădeai o sumă de bani şi orchestrei. Aşa am făcut şi eu. În tot acest timp de tortură, o somnolenţă devastatoare pusese stăpânire pe mine. Devenisem imun la măsurile organizatorice de trecere a cablului microfonului peste mese, în căutare de meseni care să fie supuşi execuţiei prin jecmănire publică.La ora 4 şi jumătate fix, a venit rândul meu. I-am spus numele meu la ureche muzicantului, a luat cu deferenţă suma de bani oferită orchestrei. Plicul l-a luat socrul mare, care a numărat pe loc banii să se convingă de cele anunţate la microfon. De data aceasta nu ne mai oprea nimeni să plecăm acasă, vărul Gigel era prea ocupat să-şi evalueze comoara. Ne-am strecurat neobservaţi până la uşa unde ne aştepta fiul nostru  să ne transporte cu maşina. Revăzându-l,  am simţit că în acele momente îl iubesc mai mult. Ne anunţa că între timp, ceaţa se risipise. Vărul Aloman se apropie de noi şi ne rugă să-l luăm şi pe el la Constanţa, dar după ce se va servi ciorba de potroace. Asta era prea de tot. I-am urat poftă bună şi ne-am strecurat în maşină. M-am întors spre soţie şi cu glas apăsat, să mă audă şi copilul, am exclamat :

-Să nu cumva să mai îndrăzneşti vreodată, de dragul neamurilor tale, să-ţi baţi joc de mine. !

Nu a scos niciun cuvânt şi am dedus că a fost de acord cu mine . Participasem la ultima mea nuntă la ţară.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.