Rememorând Revoluţia Română petrecută pe mare, cu echipajul Dragorului Maritim 29

Contraamiral de flotilă (rez) dr. Ion CUSTURĂ ●

 

Acum două săptămâni, mai exact pe data de 07.12.2019, după aproape o lună de tatonări organizatorice, am reușit ca la 30 de ani de la izbucnirea Revoluției din 1989 să reunim majoritatea ofițerilor din primul echipaj al Dragorului Maritim 29 (DgM 29) ”Lt. Dimitrie NICOLESCU” după unele mutări survenite imediat după anul 1990.

 

 

Încă de la primele mesaje trimise către aceștia am simțit entuziasmul și dorința fierbinte de a ne întâlni și a retrăi momentele istorice memorabile desfășurate chiar sub ochii noștri, ai unor militari tineri uniți de destin sub pavilionul unei nave intrată în serviciu chiar în anul Revoluţiei şi care avea să devină unul dintre bastimentele emblematice ale Marinei Militare, în anii care au urmat.

Bineînțeles că nu puteam deschide reuniunea decât cu o vizită la bordul navei, așa că după obținerea aprobărilor impuse de reglementările în vigoare, pentru care mulțumim pentru sprijinul acordat de către Cam. Daniel CĂPĂȚÂNĂ- locțiitorul șefului SMFN, Cam. Mihai PANAIT- comandantul Flotei și Cam. Fl. Valentin IACOBLEV- comandantul Flotilei de Fregate, ne-am întâlnit la Poarta 1 a portului Constanța: Cam. Fl.(Rz.) dr. Ion CUSTURĂ – (Lt.maj.) primul comandant al navei, Vam.(Rz.) Mihai GHEORGHE -(Lt.) primul cdt. UL IV transmisiuni și radiolocație apoi ofițerul secund al navei, Cpt. Lt.(Rz.) Ionel NEGUȘ- (Lt.) primul comandant UL I navigație, Lt. Cdor. (Rz.) Marius NICOLAU- (Lt.maj) primul comandant UL V electromecanică,  Cdor. Daniil TRICĂ- (Lt.) al doilea cdt. UL IV, Cpt. (Rz.) Costin SMARANDI- (Lt.) al doilea cdt. UL I, Cdor. Daniel BONDOC- (Lt.) al treilea cdt. UL III arme sub apă și Cdor.(Rz.) Florin ZAMFIR- (Lt.) al treilea cdt. UL III.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am fost întâmpinați pe dană cu un călduros bun-venit de către comandantul Flotilei de Fregate și al portului militar Constanța, dl. Cam. Fl. Valentin IACOBLEV care a fost încadrat și dânsul o perioadă ca ofițer secund la bordul DgM 29 și apoi am urcat la bord pentru o scurtă vizită și un popas la cereul ofițeri, cu vădită emoție, fiecare pas pe navă generând o mulțime de amintiri legate de activitățile și momentele deosebite, trăite la bord în formula de încadrare a primului echipaj, cu micile modificări apărute odată cu trecerea timpului. Cu toții am fost mirați de sentimentul că la data când am format primul echipaj nava ni se părea mare, spațiile de locuit și cușetele de odihnă confortabile, iar careul ofițeri chiar măricel. Acum comparând-o și cu navele mai mari și mai noi din jur, ni s-a părut oarecum mult mai mică.

 

O etapă aparte din viața primului echipaj a constituit-o perioada desfășurării Revoluției din decembrie 1989, în jurul căreia au gravitat o mare parte dintre dicuțiile purtate de cei prezenți, nava fiind angajată efectiv în activitățile desfășurate pe mare de forțele Marinei Militare, așa că pe timpul vizitei la bord și al întâlnirii ce a urmat apoi la un restaurant din Constanța, la care au luat parte și soțiile noastre, am realizat un ”refresh” al celor mai deosebite acțiuni și peripeții ale echipajului din acea perioadă.

 

La începutul Revoluției, DgM 29 se afla în Șantierul Naval (militar) Mangalia pentru reparațiile de garanție, recepția navei petrecându-se și ea ”cu scântei și cu cântec” şi solicitând la maxim o parte a membrilor primului echipaj, din cauza obișnuitelor presiuni politice care se practicau în acea perioadă asupra comisiilor de recepție, pentru a prelua ”la timp producția marfă a planurilor cincinale”, dar despre aceasta am putea dezvolta un alt subiect destul de amplu cu altă ocazie.

Chiar în prima săptămână a lunii decembrie 1989 am fost chemat într-o ședință a  Cosiliului Politic al Marinei Militare, prezidată de șeful acestuia, proaspătul numit în funcția de secretar, Cpt.Rg.II Gheorghe Popa, pentru a ”da socoteală” pentru poziția fermă pe care am avut-o la recepția navei și apoi pe timpul lucrărilor de garanție, precum și a unor afirmații ale mele, contrare ”liniei partidului” și practicilor acelor vremuri tensionate. Deja căderea comunismului în țările ”blocului sovietic” devenise o realitate care se răspândise în societate, inclusiv în unitățile militare, în ciuda eforturilor și propagandei agresive promovate de aparatul de partid.

Pe 17 decembrie 1989 am fost convocat la comandantul Diviziei 42 Maritime, Cam. Ion Boian, de la care am primit ordinul să sistăm reparațiile de garanție, să facem plinurile de combustibil, muniție și alimente și să ne pregătim pentru deplasarea în Portul Midia, unde erau deja dislocate celelalte două nave din divizionul de dragoare maritime DgM 24 și DgM 25. Mi-a precizat că pentru orice problemă pe care o voi întâmpina mă pot adresa direct dumnealui, fără a mai fi nevoie să urmez lanțul ierarhic uzual.

 

În următoarele două zile am refăcut plinurile, cu un efort deosebit din partea echipajului, care la acea dată, fiind în șantier, era încadrat la aproximativ o treime din efectivul necesar, o parte dintre militari fiind detașați la activități în economia națională (hamali în Portul Constanța, de exemplu). O situație penibilă de care îmi amintesc, a constituit-o refacerea plinurilor de alimente, care în acele vremuri constituia o problemă. Subofițerul cu aprovizionarea mi-a raportat că de la depozit nu ne-au distribuit carne, mezeluri, ouă, ulei și alte produse de bază din rațiile stabilite, o mare parte dintre acestea și din produsele cu termen lung de conservare fiind substituite cu cartofi deshidratați și mazăre decorticată. M-am adresat comandantului diviziei, care mi-a scris pe un bilețel cantitățile de carne, ouă, mezeluri, ulei etc. care se cuveneau echipajului conform normativelor în vigoare, l-a semnat și m-a trimis cu el la șeful de depozit care, deși a ”strâmbat din nas” ne-a distribuit cantitățile de alimente conform notei transmise.

Pe data de 20 decembrie am plecat cu nava din Mangalia și am acostat la Midia, alături de celelalte două nave din compunerea divizionului nostru și de cele ale divizionului de vânătoare de submarine, dislocat și acesta tot aici, şi ne-am încadrat în programul divizionului. Deja zvonurile despre acțiunile revoluționare din Timișoara, Arad și apoi din celelalte orașe au început să contureze evoluția evenimentelor în toată țara. Am ascultat la radio și am privit la televizor transmiunile disperate, de condamnare a mișcărilor anticomuniste, ale conducerii superioare de partid și de stat, care au culminat cu marea adunare de la Comitetul Central din 21.12. 2019. În după amiaza aceleiași zile am primit de la comandantul de divizion ordinul de mobilizare generală și alarma de luptă și am trecut la distribuirea armamentului și muniției la militari, la aducerea muniției la tunuri și mitraliere instalând în același timp și seviciile de luptă la armamentul de pe navă și pe dana militară. Următoarea zi, pe 22 Decembrie, aflând de vestea morții generalului Vasile MILEA le-am spus ofițerilor mei cu amărăciune, că eu cred că acesta a fost asasinat. A urmat fuga soților Ceaușescu, cu elicopterul, și a început sarabanda zvonurilor false despre acțiunile teroriste, atacuri ale unor forțe ostile de pe uscat, din aer și de pe mare.

În ziua următoare DgM 29 a fost nominalizat să ocupe o poziție în dispozitivul de supraveghere întărită al Marinei Militare undeva în Baia Mamaia, la limita de nord- vest a radei Constanța, trecând în subordonarea directă a Comandamentului Marinei Militare (CMM). Echipajul navei chiar și după aducerea la bord a militarilor care lucrau în economia națională sau care erau detașați în alte unități și mari unități nu avea o încadrare mai mare de 40% din necesar, iar despre nivelul de pregătire pentru luptă am putea spune că era foarte scăzut, nava scoasă din șantier în ianuarie 1989, parcursese o mică parte din misiunile de luptă specifice, cele mai multe asimilate cu tragerile și lansările de recepție. Spre seară, toate navele din dana militară Midia au făcut manevra de plecare pentru ocuparea pozițiilor pe mare stabilite. Până la acea oră nu s-a tras nici măcar un singur cartuș în locul de dislocare permanentă de la Midia. Deja primeam prin sistemele militare informații belicoase despre elicoptere și avioane inamice care veneau să atace unitățile militare, dar și despre nave de desant care luau cu asalt litoralul românesc la Vadu, Mamaia, Costinești, Mangalia.

Pe timpul ieșirii din port, când vânătoarele de submarine se apropiaseră de farul de intrare, am observat o rafală de proiectile venite dinspre farul Midia, unde era dislocată o unitate de apărare antiaeriană (AA), care s-a ”spart în digul de nord”, unul dintre trasoare trecând prin arborada unei nave. L-am auzit pe comandantul divizionului de vânătoare de submarine, Cpt.Rg.2 (acum Amiral) Traian ATANASIU strigând în stația radio către Comandamentul Marinei Militare să le transmită celor de la Apărare-Antiaeriană să înceteze tirul asupra portului.

Am ieșit în punctul de staționare al dispozitivului de supraveghere de unde am început să ținem la zi situația navală cu radiolocația și cu mijloacele vizuale. Am primit iarăși o mulțime de informații despre grupuri de avioane și elicoptere  care acționau în zona noastră și în zona platformelor de foraj marin precum și despre grupuri de nave de desant, care nu se adevereau nici vizual nici pe radiolocație. Apoi, noaptea târziu am primit misiunea să plecăm de la ancoră și să identificăm o ”navă inamică, un distrugător sovietic” care pătrunsese în apele teritoriale românești și patrula în zona radei Constanța. Am ridicat ancora și am plecat spre punctul de cercetat primit de la CMM prin radiogramă. La o analiză sumară a situației, am rămas puțin descumpănit: cum aș putea reacționa cu tunurile navei AA de 30 mm și mitralierele de 14,5 mm în cazul unui angajament cu presupusul distrugător sovietic care ar fi putut avea tunurile de calibrul 72 mm cel puțin. M-am consultat cu ofițerii mei și am decis să ne deplasăm spre locul indicat, fiind hotărât să ne apropiem la o distanță care să ne permită o evitare în cazul în care acesta ar deschide focul. Pe măsură ce ne depărtam de punctul de ancoră, dinspre radă am observat o navă care a aprins luminile de marș, care se îndrepta spre nord la distanță de 3-4 mile marine. Inițial nu părea să existe pericol de coliziune, relevmentul la țintă variind bine (pentru ofițerii de marină puntiști care mai știu COLREG).

La un moment dat, după zece-cincisprezece minute de marș, am obsevat că deși trecuse ceva timp de la primele observații, relevmentul a devenit aproape constant, distanța micșorându-se considerabil, putând vizualiza simultan foarte bine lumina roșie și cea verde ale unei nave mari, deși inițial ne vedeam verde în verde. Am apelat  nava pe radiotelefon, dar n-am obținut vreun răspuns de la aceasta, apoi am  schimbat bine de drum și am ridicat viteza la maximum pentru a scăpa de situația de coliziune. După mai bine de zece minute, distanța între nave care ajunsese la șase cabluri a început să se mențină constantă și apoi a început să crească, revenind apoi la drumul pentru a cerceta ”distrugătorul” din poziția primită prin misiune de la CMM. Cu toții am avut impresia că nava comercială pe care abia am evitat-o pusese intenționat prova pe noi pentru coliziune. După aproape o oră de marș am descoperit pe radar nava indicată, care era la ancoră. Am navigat cu prudență și viteză redusă până când am descoperit-o vizual, aceasta având toate punțile luminate, ceea ce nu ar fi fost normal pentru o navă de luptă. Am prins curaj și ne-am apropiat până am descifrat numele și am raportat la CMM că ”nava inamică indicată” este o navă comercială românească (nu-mi mai amintesc numele acesteia). Am primit ordin să mai staționăm în zonă aproape o oră, după care ni s-a ordonat să ne întoarcem la ancoră în dispozitivul de supraveghere.

O altă întâmplare  deosebită a avut loc în noaptea următoare. Eram la ancoră în dispozitivul de supravegere și mă aflam pe puntea de comandă, așteptând schimbarea cartului de la miezul nopții. Mai erau mai bine de zece minute până la trecerea în ziua următoare când observatorul de cart a raportat o serie de două-trei rachete luminoase trase dinspre uscat în zona Portului Constanța. Nu-mi mai amintesc bine culorile și ordinea acestora, dar știu că au fost consemnate în jurnalul de bord, așa cum se consemnau de altfel toate semnalele, ordinele primite, rapoartele date și acțiunile  semnificative și relevante pentru misiunea ce o aveam de îndeplinit. Imediat, cei care ne aflam pe comandă am ieșit în pasarelă și am văzut și noi ultima rachetă din serie înainte să se stingă. Au urmat la scurt timp o serie de rachete luminoase trase dinspre mare, mai probabil ca răspuns la cele de la uscat, pentru că ”dialogul” acestora a continuat aproape un minut, după care pe mare, în zona intrării în Portul Constanța a apărut un romb sau un pătrat din lumini plutitoare, cu vârfurile luminate foarte puternic, iar între vârfuri erau șiruri de luminițe mai puțin intense. Am ordonat celor aflați pe comandă să privească prin alidadă și să-mi raporteze ce văd, confirmând afirmațiile mele anterioare. Latura dinspre port avea o ”poartă” prin care s-au perindat luminițe albe, verzi și roșii între mare și uscat. Pe radar apărea o țintă mai slab conturată, aproximativ în centrul rombului luminos, dar vizual nu am putut observa nimic altceva în acea zonă, în afara luminilor rombului, bine ilustrate, la o distanță de aproximativ opt mile marine. Am raportat imediat la CMM cele observate, am ordonat ofițerului de cart să consemneze totul în jurnalul de bord și am cerut aprobarea să plecăm imediat de la ancoră pentru a vedea ce se petrece în acel loc, dar nu ni s-a aprobat ”părăsirea dispozitivului de supraveghere”. Fix la miezul nopții rombul acela luminos s-a ”stins”, au dispărut și luminițele care s-au perindat între uscat și mare, iar ținta radar din centrul rombului a început să se estompeze, probabil depărtându-se. Și acum, după atâta timp, ne-am întrebat: ore ce o fi fost și oare ce s-o fi întâmplat acolo? Nu știu dacă ceea ce am consemnat în jurnalul de bord al navei mai poate fi consultat, dar îmi amintesc faptul că pe la jumătatea lunii ianuarie 1990 am primit ordin ca jurnalele de bord ale navelor, din perioada revoluției, să fie predate direct la CMM. Or fi făcut obiectul operațiunii Berevoești?

Împreună cu echipajul am mai trecut prin situații critice până la sfârșitul anului și ”limpezirea apelor”, una dintre acestea consumându-se în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1989. Atunci am fost aproape de a ne scufunda pe o mare de gradul nouă, apoi când eram aproape de intrarea în Portul Constanța am fost luați ”în furcuță” de artileria de coastă cu tunurile de 120 mm, gata să ordone ”foc asupra noastră” și la final, după ce am reușit cu greu să intrăm la adăpost în Constanța, am fost aproape de a recepționa focul concentrat al navelor staționate în dana militară. Dar fiindcă toate acestea necesită o detaliere pe mai multe pagini, o să revin cu completări într-un articol ulterior.

 

Desigur că Revoluția ne-a prins nepregătiți, că a existat o stare de confuzie și nesiguranță generală amplificată și de războiul psihologic ce a alimentat cu zvonuri și informații false sistemele militare și societatea civilă, dar nu putem spune că societatea românească nu a produs această revoluție, chiar dacă au existat și acțiuni, intervenții și presiuni din afara societății românești.

Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat șansa să lucrez cu acești Oameni Buni și Minunați din echipajul DgM 29 și să-i am am alături în momentele deosebite din acele zile de decembrie care ne-au marcat istoria națională, fără de care nu am fi putut duce la bun sfârșit menirea și multe din realizările ulterioare.