Quando … şi la noi ?

Diana CÎRJALIU MELIU ●

Locuiesc deasupra Plajei Modern din Constanţa şi mor după cultură.  Nu am timp de ea, pentru că muncesc de dimineaţă până seara şi, în general târziu, când intru în casă, adorm instantaneu.

Acum vreo două săptămâni, într-o miercuri, am auzit seara o muzică îngerească venind dinspre Piaţa Ovidiu. Am crezut că e vreo înregistrare şi nu m-am dus. Când s-a terminat, am întrebat o prietenă şi mi-a spus că aflase şi ea, prea târziu, că în piaţă chiar a cântat Sarah Chang. Nu spun ce ciudă mi-a fost. În noaptea următoare, pe la 11:00, povestea se repetă. Începe muzica şi eu zic “pe asta n-o mai pierd!”. Obosită dar hotărîtă, mă îmbrac repede şi ies, lăsând câinii supăraţi, în casă. Ţeapă! Era o înregistrare şi boxele erau amplasate pe faleza din spatele casei mele, pe esplanada de deasupra plajei. Un şirag nesfârşit de maşini urcă totuşi  pe strada Mircea cel Bătrân şi lume multă care admiră focul de artificii de pe plajă (ce-o mai fi şi cu artificiile astea aşa, netam-nesam, mă întreb?!!). Chiar că mă simţeam Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Cu o urmă de paranoia şi cu juma’ de gură, întreb o doamnă dacă, nu cumva, e vreun concert în Piaţă Ovidiu. Şi ea-mi răspunde: “Eeeeeei, păi a fost Sarah Chang, tocmai s-a terminat, că de-aia dau cu artificii”.”Păi cum, n-a fost ieri?” “Nu, ieri doar a început festivalul, a fost încălzirea la rece; Sarah a cântat abia azi!”

Circul mult prin oraş şi stau de vorbă cu o groază de oameni. În fiecare dimineaţă, de ani de zile, găsesc lipit de parbriz câte un fluturaş care face reclamă bordelului numit Angels. Am crezut că e pe aici, prin centrul vechi, pentru că străzile sunt pline de fluturaşii ăştia cu curve înaripate, pe care-i aruncă lumea nervoasă când urcă în maşină să plece la serviciu. Întotdeauna m-am întrebat cât de bine câştigă un bordel de-şi permite atâta reclamă şi de ce nu-i amendează nimeni pentru poluarea oraşului şi abuz? Parcă prostituţia era ilegală?! Cum de au tupeul de a se exhiba aşa ostentativ?

… Mă rog, asta e altă poveste, cugetam de fapt la cât de perfect de absentă a fost reclama făcută de municipalitate evenimentului de cultură, la faptul că oraşul ar fi trebuit să fie împânzit de afişe, bannere şi fluturaşi şi că managerii bordelurilor sunt mai pricepuţi decât cei ai oraşului, chiar dacă unii răuvoitori zic despre Constanţa că e un oraş de curve.

Prin urmare, când am aflat cu totul şi cu totul întâmplător că Goran Bregovic va concerta în Mamaia, am hotărât să nu mai pierd niciun act de cultură. Am dat sfoară pe Facebook, ca să nu mai păţească şi alţii ce am păţit eu.

Asta a fost … acum vreo trei săptămâni (şi abia cu o zi înaintea evenimentului a apărut ştirea în toate ziarele din Constanţa). După investigaţii pe internet am găsit şi siteurile care comercializau bilete la spectacol. Cu legitimă mândrie am cumpărat de pe Eventim.ro două bilete VIP, în valoare de câte 190 lei. Mai erau şi unele de 90 şi de 160 de lei, care-ţi garantau “vizibilitatea”. Ca atare am presupus că cele de 190 de lei ofereau mai mult de atât, poate chiar nişte alune pe masă şi nişte fotolii mai confortabile, pentru că voiam să mă însoţească şi mama.

Vineri a fost ultima mea zi de serviciu înaintea concediului. La ora 14:00 am căzut rău pe scări (clipele unice şi inexplicabile care-ţi marchează într-un fel sau altul viaţa), apoi am dat consultaţii până la ultimul pacient şi la şapte seara am mers la urgenţă, să văd cu ce m-am ales în urma căzăturii. Nu era nimic rupt, nici la genunchiul care mă durea rău, nici la gleznă, dar procedura în entorsă e să-ţi pună ghips. Am semnat că refuz şi i-am explicat ortopedului, ca să nu creadă că fac pe nebuna, că a două zi e concert Goran Bregovic şi că peste patru zile … chiar plec în concediu, indiferent câte picioare sau mâini am.

Am fost la coafor, că nu puteam să apar între VIP-uri oricum. Mi-am pregătit rochia roşie, ca să se potrivească cu muzica balcanică.

Şi ziua cea mare a venit ! Şchiopătând, mi-am pus sandalele cu toc în poşetă, am căutat pe net Quando Beach şi mi-am luat nepoata de mână, pentru că mama a refuzat să mă însoţească, după ce am făcut chiar eu imprudenţa să-i spun că la Teatrul de Stat  se joacă “Dineu cu proşti”.

Concertul era anunţat că începe la 19:30, dar pe site zicea să mergem mai înainte, să ocupăm locuri. Mai era jumătate de oră şi toate mesele erau goale. Nu mă gândisem, nici nu scria pe undeva că spectacolul se va petrece în aer liber şi nu aveam la mine ceva mai gros de îmbrăcat. Jumătate dintre mese erau aşezate pe nisip. Treacă! Ne-am aşezat la o masă şi imediat am fost prinse. Un tânăr şmecher şi vigilent, cu pălărie, s-a repezit şi ne-a întrebat dacă am rezervat masă. Rezervare?, unde scria că trebuie rezervare? “Trebuia să ştiţi ! N-aţi telefonat înainte ca să întrebaţi de condiţii???” Ne ridică de pe scaune şi ne duce ca pe infractori la recepţie unde o domnişoară drăguţă hotărăşte că putem sta totuşi la o masă, într-un colţ, împreună cu alţi năcăjiţi care nu rezervaseră locuri. Ca nişte VIP-uri ce ne simţeam, comandăm noi două ciocolate calde. Ni le aduce o domnişoară şi zice, admonestându-ne: ”Ştiţi că dacă staţi la masă trebuie să faceţi consumaţie de 200 de euro, da?”. “Nu ştim, cine zice asta?” “Aşa e regulamentul, nu v-a sunat nimeni să vă spună?” “Nu, alte surprize mai aveţi în regulament?”. A făcut o faţă … parcă jenată de ruşinea pe care ar fi trebuit să o simt eu. M-am dus din nou la recepţie să mă lămuresc de ce-i zice biletului VIP, care e diferenţa între ăsta şi cel cu o sută de lei mai ieftin şi ce drepturi am, de banii daţi? Mi se răspunde: “Aveţi dreptul să staţi în picioare, aţi plătit pentru spectacol, nu pentru loc. Dacă nu vă convine, va dăm banii înapoi şi plecaţi!”. Îi întreb unde scrie în bilet care sunt condiţiile şi de ce vând bilete pe internet, dacă aceste informaţii s-ar fi oferit numai telefonic? Mi se răspunde că trebuia să sun după ce am plătit biletele. “De ce să sun?”. Nu mai primesc răspuns. Ora începerii concertului trecuse de mult şi mesele rezervate de VIP-uri autentice erau toate goale. În timpul ăsta, miile de decibeli ale muzicii zgomotoase, emisă de boxe, ne spărgeau timpanele, la concurenţă cu muzica de la clubul vecin, aflat la numai cinci metri distanţă. Nu ajuta la nimic să-ţi astupi urechile, pentru că pământul, scaunele, mesele, ADN-ul, ribozomii şi lizozomii vibrau sincron, în ritmuri electronice, iar orga de lumini de pe scenă ne baleia periodic cu flashuri orbitoare. Dacă voiai să vorbeşti cu cel de alături trebuia să-i urli din rărunchi în ureche. Mă întrebam câţi oameni o să facă crize epileptice, la fel ca la concertul Radio Zu, din vară.

La ora 21:00, când lumea deja gândea că totul e o farsă, au urcat pe scenă o parte din artiştii formaţiei lui Goran Bregovic şi au început să facă repetiţii, apoi s-au retras şi a reînceput muzica cu volumul maxim, infernal-obsesiv. Mă întorc la recepţie ca să întreb dacă acest spectacol se mai ţine. Nu am venit să ascult muzică comercială, de club, timp de trei ore. O domnişoară îmi răspunde că am venit într-un club, nu? Nu, îi răspund, în cluburi mergeţi dumneavoastră, eu am venit la concertul lui Goran Bregovic! Mi se întoarce spatele.

Era trecut de ora 22:00 când a urcat pe scenă Goran Bregovic. Da, a incendiat atmosfera şi parcă decibelii ăia nu mai erau deranjanţi. Lumea a înviat, s-a lipit de scenă şi s-a dansat. Dar greaţa nu a trecut.

Dacă Dalai Lama o să fie invitat de un club pentru vreun eveniment anunţat şi vândut în chip sofisticat … Jur că mi-am învăţat lecţia !

Şi totuşi, mă întreb: Quando o să intrăm în rândul lumii civilizate?

 

 

One thought on “Quando … şi la noi ?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.