Preşedintele României – Comandant de lungă cursă

de prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi

 

■ ■ ■ ■

Puţini, sunt cei care ştiu, cât de grea este viaţa pe mare.

Ce riscuri presupune şi de câte ori apelezi la Bunul Dumnezeu, să-ţi ocrotească drumurile.

Marinarii au o vorbă, noi ştim data la care plecăm, niciodată pe cea la care ne întoarcem !

Arta de a naviga pe mările şi oceanele lumii e ca un sport extrem, la care nu ai voie să greşeşti niciodată. Nu e de joacă niciodată. Lupta cu stihiile şi forţele naturii e una care nu trebuie ignorată. Întâlnirile cu moartea sunt mai dese decât în orice meserie de pe lume.

Ea presupune să nu greşeşti când încarci marfa, să nu greşeşti când o descarci şi ce manieră de navigaţie adopţi, în timp de furtună şi vreme rea.

Nu sunt necesare, de multe ori, decât câteva ore să constaţi cum o mare de gradul „0”,  poate să ajungă la 9-10, ceea ce înseamnă uragan, în timp ce te afli, să presupunem, cu nava, într-o tranversadă a oceanului, şi cel mai apropiat port e la mii de mile distanţă.

Ce faci ? Ce decizii iei ? Ce drum urmezi ? Mai ajungi unde îţi este destinaţia ?

Păstrând proporţiile, indiferent ce tonaj are nava şi ce lungime sau lăţime are, eşti o nucă într-un ocean de apă.

Singur, între cer şi apă, Comandantul, este şi rămâne singurul om care decide ce e de făcut la bordul navei.

Într-un interviu, dat revistei V.I.P, în nr. 14 de la apariţie, în anul 1994, dacă nu mă înşel, însuşi Preşedintele, declara cu multă satisfacţie, citez: „ Între pavilion şi Dumnezeu, sunt eu ! ”, cu asta domnia sa spunea de fapt tot.

Conform, regulamentelor internaţionale de navigaţie, la bordul navei Comandantul este unicul conducător şi singurul răspunzător de deciziile pe care le ia.

El, nu are consilieri şi nici oameni de taină. Contează doar pe profesionalizmul lui şi al subordonaţilor, pe încrederea care o transmite echipajului, că nava pe care o conduce a fost construită cu spirit de răspundere şi totodată va conta  pe propriul noroc.

Mai e ceva. Ai nevoie, ca la bordul navei echipajul să fie sănătos şi bine pregătit psihic deşi, câteodată acest lucru nu îţi foloseşte la nimic, dacă ne gândim că cei de pe pasagerul Titanic degeaba au fost sănătoşi, dacă nu au avut noroc.

Apropo! Comandantul nostru, întrebat, odată de reporteri, cum ar fi acţionat dacă ar fi fost Comandantul Titanicului ? a afirmat că putea evita dezastrul.

O fi ştiind el ceva!

Oricum, ţine mult şi de inspiraţia şi spiritul de reacţie, de care dai dovadă în momentul unei situaţii critice cum a fost cel de pe marele pasager.

Scriam, în capitolul anterior, despre drumul greu şi anevoios, al tânărului Preşedinte, până la momentul obţinerii brevetului de Comandant de lungă cursă.

A terminat Institutul de Marină “Mircea cel Bătrân” în 1976 şi a ajuns Comandant la sfârşitul anului 1981.

În toată această perioadă, a avut de trecut multe obstacole, a avut satisfacţii dar şi deziluzii, a navigat, pe toate mările şi oceanele lumii, cu diverse  tipuri de nave şi de diverse capacităţi, a lucrat cu tot felul de oameni, buni sau răi, unii care l-au iubit, alţii care l-au invidiat, pentru modul lui de a fi. Şi alţii care l-au criticat, chiar dacă de multe ori nu au avut dreptate.

Numai un caracter puternic şi bine determinat l-a făcut să poată trece peste toate şi să-şi continue periplu şi ascensiunea, în lumea cu totul specială a oamenilor mării.

Am făcut aceste scurte precizări în ideea de a informa cititorul, ce înseamnă să fii Comandant de lungă cursă, pentru necunoscători, şi câtă energie şi muncă depui pentru a putea obţine această calitate specială.

Nu o dată am auzit tot felul de agiamii, care trimit în desuietudine însăşi cariera de ofiţer de marină.

Ca unul care am mâncat pâinea amară a acestei meserii, nu pot rămâne indiferent. Ba chiar mă revoltă şi mă indignează, valurile de răutăţi şi inepţii spuse de tot felul de analişti, deontologi şi jurnalişti, care în loc să se informeze îşi dau cu părerea, criticând şi ponegrind o întreagă breaslă de oameni, din societate, numai pentru că actualul Preşedinte al României a fost cândva Comandant de lungă cursă, şi oricum ceva le pute lor permanent, la Preşedinte.

I-aşi invita, pe toţi aceşti „ sanitari” ai politicii româneşti, să îndrăznească măcar odată în viaţa lor, să facă o călătorie cu o navă pe mare, şi pe urmă să facă comentarii, dacă îi mai ţin bretelele.

O dată ajuns Comandant de lungă cursă, domnia sa nu a fost un tiran, un terorist, unul care să ţipe, să tune şi să fulgere toată ziua, dar nici prea comod, faţă de echipaj, atâta timp cât cerea performanţă, multă seriozitate şi, evident succese în muncă, lucru pe care l-a şi obţinut, fiind declarat fruntaş în “Întrecerea socialistă pe ramură”, ceea ce nu era puţin lucru, atunci.

Rigid în deciziile pe care le-a luat, îndreptăţite de multe ori, Comandantul de navă nu odată, a devenit subiect de contradicţie în rândul echipajelor, chiar de conflict şi ruptură de comunicare.

I-au plăcut, mai mult navele petroliere şi mai puţin cargourile, mineralierele sau animalierele.

A navigat cu predilecţie pe ele, deşi erau navele care, prin regulamentul la bord, impuneau echipajelor cele mai multe restricţii. Îmi amintesc că noi le spuneam „ bombe plutitoate”. Era interzis fumatul, pe navă, în afara spaţiilor special amenajate. Şi de băutură ce să mai spun. Nici gândul la ea, în somn, nu era permis.

Trebuie menţionat faptul că oricare dintre comandanţii flotei puteau conduce aceste nave, nu trebuia să fi special, cu o altfel de pregătire.

Sigur, poate o idee mai curajos şi cu mai multă adrenalină în sânge.

Personal, am făcut şi eu voiaje cu nave petroliere, şi chiar mi-a plăcut. Erau mult mai spaţioase, cu multă siguranţă pe mare şi cu dotări superioare de navigaţie, de ultimă oră, şi oricum interdicţia de a nu fuma, nu mă afecta deloc.

Ajuns aici aş vrea să dezleg un mit, al celei mai mari nave din flota românească.

În demenţa şi senilitatea lui Ceauşescu, am început să construim nave din ce în ce mai mari.

Dacă, se construiau cel puţin patru nave, de un anumit tip şi tonaj, atunci apărea o nouă grupă de nave.

Când s-a luat decizia construirii a patru nave petrolier de 155.000 tone, după un proiect spaniol, ca o fală în lumea comunistă, pe care le-a botezat în ordine: „ INDEPENDENŢA, UNIREA, BIRUINŢA şi LIBERTATEA”, denumiri cu rezonanţă cert patriotică şi naţionalistă, nu s-a ţinut cont că nu toată lumea ne iubeşte.

Prietenul nostru de la Nord, cu comanda la Moscova, nu a agreat niciodată atitudinea rebelă a Republicii Socialiste România în cadrul CAER (Comisia de Ajutor Economic Reciproc – o piaţă comună a statelor socialiste) şi al Tratatului de la Varşovia (Blocul militar-politic al statelor socialiste), şi a făcut în aşa fel ca două dintre navele noastre, respectiv Independenţa şi Unirea, să dispară, ele fiind indiscutabil subiectul unor acte de sabotaj internaţional.

În aceste condiţii nu mai rămăseseră în operare, în flota noastră comercială, decât super- petrolierele Biruinţa şi Libertatea, care nu au ajuns să formeze o nouă grupă de nave niciodată, iar până la construcţie şi lansarea la apă a următoarelor nave de 165.000 tone, cele două nave întradevăr erau cele mai mari din flotă, dar nimic deosebit în toate astea.

A te lăuda, că ai avut comanda celei mai mari nave din flota românească e o performanţă de etapă, şi atât, pe care au avut-o o serie întreagă de comandanţi, şi nicidecum doar Comandantul  nostru.

În schimb, personajul nostru, a avut câteva întâmplări demne de povestit, prin farmecul lor.

Colosul  „ Biruinţa”  dispunea de două lifturi care urcau până la etajul şapte. Nava având însă nouă etaje, puntea superioară fiind la ultimul etaj, iar la opt se găsea comanda navei.

Într-un voiaj, se defectaseră ambele lifturi şi deşi Comandantul îi ceruse inginerului electrician să le repare, acesta nu s-a învrednicit să o facă. Drept pedeapsă ofiţerul-electrician a fost nevoit să-l ducă pe comandant în spate opt etaje.

De menţionat, că inginerul electrician, fusese coleg de promoţie cu Şefu şi a şi gustat gluma.

Sau, se ştia că echipajul de pe Biruinţa urca cu liftul până la etajul 7 şi apoi, tiptil tiptil  pe scări, până la puntea 9, ca să nu-i distragă atenţia Comandantului, aflat pe puntea 8, de la problemele majore ale navei, de unde poţi trage concluzia că era cam respectat la bord, Comandantul nostru.

În viaţă, de regulă, ne rămân în memorie doar amintirile frumoase şi mai puţin cele urâte, aşa cum ar fi cazul personajului nostru, care rememorează, în discursuri publice de cât de multe ori a navigat prin furtuni năprasnice, cu gândul la familie şi copii, sau cât de tulburătoare, erau plecările şi despărţirile de familie, de prieteni şi de casă.

În tot cazul, Preşedintele şi-a iubit mult prima meserie pe care şi-a ales-o, atâta timp cât are în buzunar brevetul de Comandant de lungă cursă, adus la zi.

La fel a iubit şi marea, pe care a navigat 12 ani de zile, poate mai puţin colegii că nu-i prea regăsesc pe lângă actualul Preşedinte al României.

Chiar, dacă nu a mai navigat, de circa 23 de ani, totuşi, are nostalgia mării şi a fostei meserii, pe care o evocă, de câte ori are împrejurarea să o facă public şi acesta e un lucru cu atât mai meritoriu şi mai lăudabil cu cât e spus de vocea unui Preşedinte de Stat, care nu a uitat niciodată de unde a plecat.

 

■ ■ ■ ■

( fragment din romanul “Preşedintele”, în curs de apariţie  )