O frumoasă duminică de iulie
Ing. Narcis GAIDARGIU •
Tocmai ce-mi puneam pe umăr prosopul de plajă.
Bătrânul telefon cu disc dădu semne de neliniște, începând să zbârnâie cu un ticăit spart, urmare ultimei trânteli pe care-o luase, împiedicându-ne în cablu-i lungit din sufragerie până-n dormitor.
Trecusem pe lângă zornăitor din clipa în care începuse să se scuture. N-aveam chef să-mi întrerupă plecarea vreunul proaspăt trezit, cu cafeaua în față, care-și ia pe rând duminica la telefon, rudele, prietenii, cunoștințele și vecinii.
Mă încălțasem, îl aud pe tata că răspunde, apoi îmi face semn s-aștept …
După ultimul voiaj, nava mea fusese trasă în dana treizeci a portului. Treceam peste alte trei vapoare ca să ajungem pe al noastru. După noi mai venise unul. Portul era deja prea mic pentru cât de mare devenise flota.
Ca să ajungem acasă, ne lua o șalupă, care ne traversa peste acvatoriul portului vechi.
Ieri ne debarcasem de pe pilotină când, trecând peste liniile de cale ferată de la Poarta 1, prin geamul de la ușa din spate a unei dube Aro de miliție, îl zărirăm pe nea Gică, alături de câțiva tablagii de la Poarta 2. Dintre noi, comandantul navei îl văzu primul: „Uite-l pe nea Gică în Aro de miliție!” Din partea unui coleg veni completarea: „Cred că scoate buful ⁽¹⁾. Are câțiva prieteni la Poarta 2. Nea Gică cu ăștia și-l scoate din port. Cine are curaj să-i controleze?” La scările care urcă la statuia lui Saligny ne-am strâns bărbătește mâinile, urându-ne duminică plăcută și ne-am despărțit fiecare la treaba lui.
În timp ce tata răspundea la telefon, îmi revenise imaginea de ieri a mustății de pe fața cam pleoștită a lui nea Gică, pleoșteală pe care o pusesem pe seama căldurii de iulie din interiorul camionetei în care se aflau vreo șase persoane. Mi se păruse ciudat că rataseră ieșirea pe la Poarta 1 a portului, luând direcția Porții 2, către Miliția Port. „Probabil că are ceva de decartat din buf, m-am gândit, apoi îl scot din port.”
… „Da, sunt tatăl lui.” Apoi, ca să mă pună în temă, repetă cum i se prezentase conlocutorul: „Tovarășul Căpitan Savu? Da, este acasă. Este în baie, face un duș, se pregătește să plece la plajă. Numai puțin, vă rog să așteptați, merg să-i spun să vină la telefon.”
M-a luat imediat pe balcon: „E căpitanul Savu de la Miliția Port. Vrea să mergi până la Poarta 2, la el la birou, să dai o declarație. L-am întrebat dacă e vreo problemă în ce te privește, mi-a spus că nu e nimic grav, nu e în legătură cu tine, trebuie doar o mică declarație pentru o chestiune minoră. Nu durează mult, de-acolo poți să mergi la plajă.”
Am luat receptorul: „Bună ziua, tovarășu’ căpitan, … s-a întâmplat ceva la navă? Nu!? Plec acum spre dumneavoastră, ajung în zece-cincisprezece minute.” Din Piața Ovidiu n-aveam cum să fac, în pas vioi, mai mult de zece minute.
În apropierea Spitalului CFR, în dreapta pasarelei care urcă din port se află două clădiri aproape gemene. În apropiere pe stânga, Miliția, în dreapta, Securitatea Portului Constanța.
În curtea din fața clădirii Miliției Port am văzut o tânără în rochie albă, cu imprimeu discret înflorat și talie înălțată sub baza pieptului. Purta pe față o expresie tristă, îngrijorată. Cu mâna stîngă își proteja liniștitor sarcina înaintată.
Am intrat. Nu exista o recepție ori vreun ofițer de serviciu. Pe holurile întunecoase plutea amenințător un amestec puhav de mirosuri, de chiștoace de țigară, de picioare nespălate, transpirație, clor și motorină.
În capătul din stânga holului văd o siluetă bronzată, cu statură atletică. Cu greu l-am recunoscut pe Florin, motoristul cel mai de treabă, jovial, muncitor și liniștit pe care îl aveam în echipaj. Avea o mână încătușată, prinsă de țeava unui calorifer. Aproape plângând, îmi spune că afară se află soția însărcinată: ”Eu nu știu dacă o să mai ies de-aici, te rog, când ieși spune-i să vorbească cu cine știe, ca să mă scape. Ai grijă, pe mine m-au bătut. Aici, înăuntru la colonelul Pisică, și-mi arătă spre ușa din fața sa, e Marius, prietenul lui nea Gică. După el mă bagă pe mine. Alături e nea Gică, în alt birou. Pe ei nu i-au bătut, că au spus tot ce i-a întrebat, dar vezi că Marius a spus multe, … și ce-a făcut, și ce n-a făcut, și despre alții. Ai grijă!”
De-abia am reușit să îi promit un „da, Florin, vorbesc cu soția ta când ies”, că aproape mi-am înghițit vorba. Dintr-un birou ieșise locotenentul Dumitrescu, care mă preluă cu un fals aer bine dispus, luându-mă cu un braț peste umeri: „Ce-ai făcut mă, Gaidargiule, de ce te-au chemat aici?” Intrasem la bănuieli negre, dar încă liniștit, habar n-aveam pentru ce mă chemaseră, așa că i-am răspuns: „Nu am făcut nimic, m-a chemat tovarășu’ căpitan Savu să dau o declarație, dar nu știu despre ce este vorba.” „Eee, lasă mă, cum nu ai făcut nimic? Ia, adu-ți aminte ce ai făcut la începutul lunii mai!? Până intri la Savu, gândește-te bine ce-ai făcut la începutul lui mai. Ne spui și-ai scăpat. N-are rost să trecem la alte metode. Știi care, da? Ești băiat tânăr, băiat frumos, păcat! Dacă încapi pe mâinile lu’ Vasea, și-mi arătă spre un munte de om cu pumnul cât capul meu, care tocmai ieșise dintr-o încăpere, nu ieși întreg de-acolo! Hai, că intri acum la tovarășu’ comandant, poate îți amintești și îi spui lui.”
Simțeam că situația se îngroșa, iar plaja de azi sărea din schemă. La plecarea de-acasă, preventiv, îi spusesem lui taică-miu, că dacă nu vin în trei ore să-mi iau prosopul de plajă, să vină la Poarta 2, să vadă ce se petrece.
Cu toate astea, … „ce dracu’ făcusem la începutul lui mai, de nu-mi aduceam aminte nici picat cu ceară? Ăștia pot să mă bată, să mă și omoare, că nu-mi amintesc nici în ultima clipă. Existam, trăiam, fumam Camel, mergeam cu taxiul, purtam pantaloni și ocazional geacă de blugi de la Istanbul, mâncam la restaurant cu prietenii, alergam vara prin stațiuni după turiste, dar astea nu erau fapte penale nici în cel mai negru comunism. Atunci, ce făcusem? Am zis vreun banc politic cui nu trebuia? Am zis. Asta nu era bine. Nu era bine deloc! Dar Florin? Și el spusese vreun banc, de-l legaseră cu cătușe de calorifer? Trebuia să existe o legătură între mine și el, dar care?”
N-am avut prea mult timp la dispoziție. În capătul din dreapta al holului se deschise larg o ușă, lăsând să se vadă o masă de birou. M-am auzit strigat pe prenume: „Hai, intră aici! Ce faci mă, Narcis, ce-ai făcut mă?” Gazda din spatele biroului și a vorbelor pline de amabilitate aproape părintească era maiorul Buzoianu. Era pentru prima dată când îl vedeam. Pe un alt scaun din fața biroului, picior peste picior, deși statura de piticanie nu-l prea ajuta în poziția asta, era un alt tovarăș care, din cauza tegumentului pronunțat tuciuriu, în primă fază, am crezut că a fost prins la furat și dă și el declarație. Nemulțumit de răspunsul meu, Buzoianu continuă: „Cum să nu știi, mă Narcise, avem probe, avem fotografii, filmări, declarații ale colegilor cu care ai fost în cârdășie. Trebuie să-ți amintești. N-ai cum să uiți așa o chestie importantă! Hai, te rog să-ți amintești și să ne spui. N-are rost să o ții cu nu știu, că-ți agravezi situația. Spune ce știi și ai scăpat.”
Eram din ce în ce mai nedumerit. Chiar nu știam ce să le spun, nu știam ce voiau de la mine, nu știam ce făcusem atât de grav, ba chiar și în cârdășie: „Nu știu, nu am ce să îmi amintesc, nu am făcut nimic, tovarășu’ comandant. Dacă spuneți că aveți fotografii și filmări, înseamnă că știți că nu am făcut nimic.”
Piticul negricios, care în tot acest timp mă urmărise foarte atent cu privirea, vizibil enervat, mă apostrofă violent: „Cum nu-ți aduci aminte, mă, dumnezeii și cristoșii mă-tii de că_at cu ochi!? Tu-ți bați joc de noi, mă? Ieși în pi_da mă-tii afară și când vii înapoi, să-ți amintești ce-ai făcut!”
Am rămas pe loc și, în loc să ies ori să fac stânga-mprejur, l-am întrebat: „De ce mă înjurați, ce aveți cu mama? Comandantul miliției nu m-a înjurat. Îmi spuneți, vă rog, cine sunteți dumneavoastră și în ce calitate mă înjurați și mă dați afară?”
„Io sunt colonelu’ Arghiroiu, comandantul miliției județene, io vă anchetez pe toți mă! Ieși în pi_da mă-tii afară și intri când te chem io! O să-ți amintești tu și ce n-ai făcut!”
Ce să fac? Buzoianu nu mai spunea nimic. Am înțeles și-am ieșit, în timp ce mă întrebam dacă „Io, colonelu’ Arghiroiu” știe că mă-tii se scrie cu cratimă și doi de i.
Pe hol mă aștepta locotenentul Dumitrescu. „Hai mă Gaidargiule, că-ți îngreunezi situația. Dacă cooperezi cu noi, scapi ușor, dacă nu, pedeapsa va fi mult mai mare.” Ce să înțeleg? Într-o traducere sumară însemna că dacă le spun tot ce vor de la mine, mă aleg cu o pedeapsă mică, câteva luni de pușcărie, maxim un an, dacă nu, atunci mă aleg cu câțiva ani.
Și totuși, memoria mea avea secrete chiar și față de mine.
După un timp, Dumitrescu m-a băgat din nou în birou la Buzoianu. Arghiroiu m-a băgat iar în mama și m-a dat din nou afară.
Jucasem în câteva piese de teatru în care trezisem de câteva ori, notabil, amuzamentul publicului, dar aici nu aveam public, aici toți eram actori.
Așteptam de ceva vreme pe hol, când dintr-un birou aflat pe dreapta apăru căpitanul Savu. Cu vorbe calme mă invită înăuntru. Am luat loc la un birou, mi-a pus în față o foaie de hârtie și-un pix. „Hai, spre binele tău, adu-ți aminte ce-ai făcut pe 5 mai.”
Asta era deja mult mai bine. Începeam să mă luminez. „Ce să fac? Pe 5 mai ne întorceam cu nava, de la Istanbul.”
Savu a continuat: ”Așa, și? Aproape de intrarea în port, în trecere prin rada Portului Agigea, ce-ai făcut?”
„Aproape de Agigea am primit comanda <<La manevră>>, am plecat din castelul prova traversând puntea principală, am coborât pe la coșul pupa tribord, către compartimentul mașină, unde, din sala de comandă a mașinilor, am dat asistență la manevră.”
„Buuun, începe să scrii! Declarație, … lasă câteva rânduri libere. Subsemnatul, fiul lui și al, născut în, la data, domiciliat în, declar următoarele… Două puncte, de la capăt, idee nouă. În ziua de 5 mai 1987, aflându-mă cu nava în deplasare de la Istanbul către Constanța, în rada Portului Agigea, împreună cu motoristul Constantinescu Marius, de la coșul pupa babord al navei, am aruncat la apă pentru a fi preluate de șalupe și duse la locul de depozitare din Portul Agigea, un număr de … câte pachete cu blugi ați aruncat la baltă?”
Mă oprisem din scris după „Istanbul către Constanța”. Nu-mi venea să cred în ce voiau să mă bage. „Tovarășu’ căpitan, nu am făcut așa ceva. Când am trecut dinspre prova către pupa tribord, am fost strigat de acest Marius, pe care nici nu-l observasem. Urcat pe o pasarelă a coșului, aflată la vreo 4-5 metri înălțime, m-a rugat să-l ajut cu un pachet care se afla la baza coșului. Ca să nu mai coboare, m-a rugat să i-l arunc. Habar n-aveam ce se afla în pachet, nu mi-a spus, n-am întrebat. Am considerat un act colegial să-l ajut, puteau fi lavete sau pânză din care motoriștii tăiau lavete. Asta a fost tot, după care am coborât prin tribord în compartimentul mașină.”
Savu mă ascultase aparent cu atenție. „Ce-mi spui tu, nu se potrivește cu ce au declarat Marius și Gică despre tine. Ia citește aici declarația lui Marius!” Îmi întinse o coală de hârtie. Nu știam scrisul individului. Putea fi scrisă de oricine. Ce-am citit m-a înfiorat, dar m-a îndîrjit și mai tare, mizând pe cartea adevărului, care nu avea cum să fie așa cum vedeam scris.
Deodată, ușa biroului se deschise violent, lovind cu putere peretele din dreapta. Sprijinit cu antebrațul de tocul din stânga al ușii, cu fața buhăită, ochii împungiți, transpirat, gâfâind peste două straturi fleșcăite de gușă, procurorul Dărângă. Arăta ca un varan urmărindu-și prada într-o cursă de maraton.
„A recunoscut?” Savu îi făcu semn legănând expresiv din cap, precizând și vocal: „Nu! Spune că n-a făcut și nu știe nimic.” Din pragul ușii veni și ordinul: „Ține-l aici până recunoaște! Nu recunoaște, îl legăm cu cătușe de calorifer.” Apoi, fața se făcu nevăzută.
Înțelegeam. Caloriferul făcea parte din recuzită și, se pare că avea mare succes.
Savu continuă de unde fusese întrerupt: „Dacă vrei să auzi cu urechile tale declarația lui Marius despre tine, mergem acum în biroul colonelului Pisică.” „Da, mergem!”, am răspuns fără să stau pe gânduri.
Am ajuns amândoi în capătul din stânga al holului. Florin nu mai era acolo. Caloriferul, eliberat din strânsoarea cătușei, mă aștepta.
S-a deschis larg ușa biroului. Priveliștea neobișnuită mi-a dat fiori de groază. Până aici, se purtaseră cu viclenie, abordaseră violențe verbale, dar nu mă loviseră. Încă. Simțeam cum strânsoarea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Pe un scaun, legat cu cătușe, cu mâinile la spate, se afla Marius. În jurul său, Dumitrescu, Vasea și colonelul Pisică. Dintre toți, Pisică se distingea prin podoaba capilară eminamente argintie. Un ten fin sub un simulacru de barbă completa tabloul facial. Dacă l-aș fi întâlnit în sutană, predicând în altarul vreunei biserici mănăstirești, m-ar fi păcălit, dar nu, știam că sub aparența bonomă se ascundea un ticălos. Așa se auzise printre confrații marinari.
„Ia, zi-i Mariuse, ce ne-ai zis și nouă. Ia! Zi-i să audă ce-ați făcut împreună!”, se auzi vocea lui Pisică. Mi-au făcut loc în jurul scaunului.
Observasem urme de lovituri pe fața lui Marius. Începu să vorbească cu glas tremurat, șovăielnic. Mă încercă un sentiment de milă. Pe măsură ce vorbea, devenea din ce în ce mai sigur pe el, iar sentimentul care mă trecuse cu căteva momente înainte, dispăru subit. Vorbind, sub un zâmbet vag neverosimil, deveni arogant și începu a se bâțâi pe picioarele din spate ale scaunului. „Am cumpărat împreună de la Istanbul patru sute de perechi de blugi, i-am ambalat câte douăzeci în saci mari negri de plastic, sigilați cu scoci, ca să nu intre apă înăuntru. În rada Portului Agigea, la semnal, am aruncat sacii în apă, după care au fost pescuiți de șalupe și duși pe mal, depozitați pe o barjă dezafectată sau încărcați direct în camion. Banii îi primisem de la numitul S. B., pentru care cumpărasem marfa. Noi aveam zece la sută din valoare, pe care i-am împărțit egal.” Simțea cum, neavând curajul să-l contrazic, dată fiind compania selectă în care mă aflam, se scotea pe sine la lumină, în timp ce fiecare silabă a cuvintelor sale mă înfunda în ani de pușcărie. Îi auzeam vocea multiplicată în ecou, amestecată cu propriile-mi gânduri. Știam că s-ar putea să nu mai scap întreg de-acolo. M-am uitat la vulturii din jurul scaunului și, cu o ultimă fărâmă de curaj, m-am auzit tunând din voce: „Chit că mănânc bătaie aici, da’ te calc în picioare! Stai în pi_da mă-tii cum trebuie pe scaun și nu te mai bâțâi, că-ți rup dinții!” A și plecat pumnul meu către fața lui. Am văzut cum de frică i s-au strâns pleoapele. Din ambele părți m-au strâns între ei Savu și Dumitrescu, fără să mă lovească. Nu m-am potolit, am continuat șirul amenințărilor verbale până când, deodată, l-am auzit pe Marius, care încă nu deschisese ochii: „Mi-au zis că dacă mai bag pe cineva, îmi înjumătățesc pedeapsa.” „Și, de ce pe mine, mă, nemernicule, dacă nu-i adevărat?” „L-am băgat și pe nea Gică, da’ mi-au zis că nu-i de-ajuns, să mai bag pe cineva și nu mai aveam pe cine.”
Știam din auzite, ceea ce știa jumătate din flotă, adică, mă scuzați, tot portul. Tabloul general se prezenta cam așa: exista o linie maritimă Ro-Ro ⁽²⁾ pe ruta Constanța-Istanbul. La fiecare trei zile se încheia un voiaj Constanța-Istanbul și retur. Fiecare navă Ro-Ro intra aproximativ o lună pe linie, după care pleca de obicei în nordul Europei, SUA sau Canada și intra pe linie altă navă Ro-Ro. În scurt timp, s-a aflat că fusese creată o amplă filieră prin care se aduceau de la Istanbul bunuri, în general aur și confecții textile. Pe fiecare navă erau racolați membri ai echipajului, lucrând de obicei în echipe de doi, contra unui comision de zece la sută, dar puteau fi mai multe echipe pe aceeași navă. Ambalau bunurile în saci menajeri, pe care îi etanșau cu bandă scotch, iar în rada Portului Agigea îi aruncau în apă, de unde erau pescuiți de pilotine, duși pe mal într-o barjă dezafectată sau preluați direct cu camioane. Se pare că existau adevărate depozite în punctele de desfacere din marile orașe ale țării unde, de obicei în medii universitare, aveau asigurați și clienții. Capul rețelei, așa cum s-a vehiculat public, era S. B., însă ramificațiile din spatele acesteia, treceau prin mai multe scaune ale puterii locale și nu numai. Banii vehiculați, resursele mobilizate, cât și anvergura filierei depășeau cu mult visurile de îmbogățire ilicită ale unui singur om. La un moment, Bucureștiul a dat ordin să se anihileze rețeaua, întrucât devenise prea periculoasă. Riscau să audă Birourile 1 și 2 ale țării, să cadă scaune importante atât la vârf, cât și pe plan local în Constanța și în alte orașe.
Se auzise că, la o băută, S. B. fusese provocat de Dumitrescu: „Bă, dacă vrem, oricând putem să te arestăm, cu câte probe avem asupra ta. Păi, noi la fiecare mișcare a voastră v-am filmat și fotografiat.” „Ha, ha, cine, voi? Tu, care la mână porți ceas adus de mine, la mâna ailaltă și la gât aur adus tot de mine și ești îmbrăcat de sus până-n tălpi în țoale aduse de mine?”
Fusese lansat pretextul.
Puseseră lupi paznici la oi. Ăștia aveau ordin să fabrice inculpați și să raporteze ca pe bandă rulantă condamnați. La urma urmei, își făceau datoria pentru țară, popor, tricolor și cîrmaci. Cine-i putea acuza de ceva?
M-au scos afară pe hol și de acolo în biroul lui Savu.
„Adică, vrei să spui că tu nu ai făcut nimic, niciodată? Nu ai adus nimic nedeclarat din voiaje?”, a schimbat Savu direcția discuției.
Am preluat din zbor întrebarea, deși, știind că riscam deja prea mult, i-am răspuns: „Ar trebui să arestați toată flota, douăsprezece mii de navigatori. Da, arătându-i pantalonii din doc ușor cu care eram îmbrăcat, pantalonii ăștia de pe mine, nu i-am declarat la vamă. Trebuie să fiu arestat pentru asta? Credeți că pleacă cineva departe de familie, să înfrunte condițiile de pe mare, uneori fără mâncare suficientă, pe o coajă plutitoare, fără aer condiționat traversând Ecuatorul, trecând prin furtuni peste mări și oceane, pentru un dolar douăzeci sau un dolar și cincizeci și cinci de cenți pe zi pentru ofițeri? Adică patru’șase de dolari pe lună? Un salariu de două mii de lei pe lună pot să-l am și la uscat, și să dorm seara liniștit în patul meu. ”
„Hai, continuă declarația”, îmi spuse Savu, făcându-se că nu a auzit ultimele fraze, care deja îl îndepărtau de la sarcina de serviciu primită. Am început să scriu. „Ia să vedem, ce-ai scris? Așa, … continuă cu idee nouă.” „Păi, nu e idee nouă.” „Țțțâ, începe cu paragraf nou, așa trebuie.” Bunul meu simț sintactic, atât cât mai rămăsese din el, se pare că dădea rateuri, așa că am tras linie de unde terminasem de scris, până la capătul rândului și-am trecut la un paragraf nou. „De ce ai tras linie după scris?” „Așa mi se pare corect și sigur, să nu las spații goale.” „Nu ai încredere în noi!?” „Știu că la nevoie, miliția dispune de specialiști caligrafi și grafologi.”
Ce treabă aveau grafologii, nu știu, da-i băgasem și pe ei, să fiu sigur.
Am ieșit din clădire tot singur, cum intrasem.
În curtea din față se profilau alungite umbrele pinilor de pe coasta falezei. După-amiaza toridă de iulie era pe sfârșite. Dintre copacii ce se-ntindeau de-a lungul gardului apăru tatăl meu și soția lui Florin. Nici nu știam ce să-i spun, mai mult decît ce mă rugase să-i transmit. Nu i-am pomenit nimic despre cătușe și calorifer.
Prin februarie următor plecasem la Poiana Brașov să schiez. După câteva zile m-au sunat părinții, să-mi întrerup concediul și să vin acasă. Sosise o citație. În scurt timp, eram chemat la proces în calitate de martor.
Veni ziua procesului. Inculpații se aflau sub pază armată în sală. Noi, martorii, pe holul tribunalului, eram chemați pe rând. Când mi-a venit timpul, am înaintat în fața completului de judecată.
Șeful completului încă audia un martor pe care nu-l cunoșteam, intrat înaintea mea. Săracul om, era tare timorat. Se bâlbâia. Nici nu eram prea sigur că, de emoție, înțelegea semnificația a tot ce i se spunea. Ar fi răspuns cu „da” la orice l-ar fi întrebat judecătorul. Dar cine să-l judece pe judecător pentru întrebările și concluziile tendențioase? „Deci și tu ai tăinuit, ai ajutat la săvârșirea acestor infracțiuni, nu doar ai fost martor la acestea. Treci în boxa acuzaților!” Fusese chemat ca și mine, martor și-ntr-o secundă devenise acuzat.
M-am uitat către acuzați. Erau mulți, nu-i puteam număra. Printre ei, figuri cunoscute, unii despre care nu aflasem să fi avut vreo legătură cu cazul, mulți alții necunoscuți.
„Apropie-te!” se auzi vocea judecătorului către mine. „Descrie situația în care în ziua de 5 mai 1987 ai ajutat pe numitul Constantinescu Marius să urce un pachet la coșul babord al navei.”
Ajuns fiind cu relatarea în punctul în care am ridicat pachetul de la baza coșului, urmând să-l arunc patru metri mai sus, judecătorul mă întrebă: „Cam cât de mare era pachetul? Arată distanțând palmele!” Îmi era clar că mărimea pachetului era direct proporțională cu durata pedepsei colegilor aflați în boxa acuzaților, așa încât, palmele mele s-au depărtat vreo treizeci de centimetri. „Mai depărtează palmele, îmi spuse judecătorul râzând zgomotos, mai, mai, mai! Așaa, că știm și noi cât de mari erau! Cum să intre douăzeci de perechi de blugi în ce arătai mai devreme?” A izbucnit toată sala în râs, cu tot cu inculpați.
A venit Revoluția, oamenii au ieșit din închisoare și fiecare și-a văzut în continuare de treabă.
Prin ’93 m-am văzut întâmplător pe bulevardul Tomis cu nea Gică.
„Măi Narcis, cât am fost în pușcărie, mi-am jurat că te omor când ies.” „De ce nea Gică?” „Atunci când ne-au anchetat la Miliția Port, mi-au arătat declarația ta, în care scriai că am luat împreună bani, marfă de la Istanbul, am aruncat-o împreună la apă și ne-am împărțit comisionul de zece la sută. După revoluție, când am ieșit din închisoare, am cerut să-mi văd dosarul de urmărire și pe cel al procesului, în care am văzut declarația ta adevărată.” „Nea Gică, declarația mea reală nu pomenea nimic de dumneata și avea linii trase pe tot rândul, de unde se termina scrisul până la capăt.” „Da, avea, dar aia pe care mi-au arătat-o în timpul anchetei nu avea. Era scrisă de ei.” Apoi, vorbind ca pentru sine, cu vizibilă mâhnire: „Am stat atâta timp, în aceeași celulă cu Marius și nu am știut, nu mi-a spus că el m-a turnat.”
„Nea Gică, și pe navă erați prieteni, stăteați în aceeași cabină, iar când ți-a dispărut portmoneul cu câteva sute de dolari, ai bănuit pe toată lumea, numai pe Marius, nu. Și după ce ai aflat că el era făptașul, ați rămas tot prieteni. Ce pot să spun? Rudele nu ți le alegi, dar prietenii…”
„Am fost convins că tu m-ai turnat, până am văzut dosarul.” „Nea Gică, dacă întâi ai văzut dosarul și nu ne-am întâlnit înainte, înseamnă că am avut noroc.”
Buf ⁽¹⁾s. n. sg. (jargon marinăresc) – obiecte aduse din cursă cu intenția de a fi comercializate.
Nava RO-RO ⁽²⁾ (roll on/roll off) este un tip de navă maritimă specializată pentru transportul vehiculelor rutiere, trailerelor cu containere, vehicule pe șenile, autobuze etc. Accesul în navă se face pe rampe speciale situate la prova, pupa sau lateral prin deschideri mari în corpul navei și prevăzute cu porți.
Notă: Numele de persoane sau întîmplările nu sunt pur reale, dar nu sunt nici pur fictive. Orice asemănare cu nume și persoane din realitate este pur întâmplătoare.
Foto: arhiva personală a autorului
Drepturi exclusive: Clubul Nautic Român®
Fotografii ale navelor flotei românești: colecția personală a publicistului Constantin Cumpănă preluate din revista online a Clubului Nautic Român®, http://www.magazin-nautic.ro/
