Navigând printre amintiri

Reportaj de suflet despre mare, familie și viață.

de Paul Greavu

 „Adevărata viață este o navigare în furtuni. Marinarii nu iubesc portul decât pentru a se odihni și apoi pleacă din nou spre a se întoarce dintr-un vis și a pleca din nou în urmărirea altuia.” După dictonul scriitorului italian Lucio D’Ambra s-au ghidat atâtea suflete ale mării, printre care și Petre Urum, navigator român ale cărui povești le-am cules spre a arăta că meseria aleasă de el, cât și de alte milioane de persoane din lume, este una de sacrificiu. Vom urmări ascensiunea în domeniu, naufragii, întâlniri cu președinți de stat și alte momente memorabile.

Valurile de început

Născut în data de 8 aprilie 1937 în comuna Cobadin, județul Constanța, Petre Urum a știut din copilărie că destinul său va fi legat de mare. Drumul propriu-zis a luat start în 1951, când, la vârsta de 14 ani, începe Școala de Ofițeri de Marină Comercială, prima de profil din țară, înființată în 1947. Sediul se afla în fosta clădire a Bursei de Mărfuri din Portul Constanța, iar pentru cei care iau ca etalon Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, trebuie știut faptul că instituția a ajuns în punctul actual în urma mai multor schimbări de structură, prima fiind chiar Școala de Ofițeri de Marină Comercială.

002

După patru ani de studiu, Urum ajunge la primul test de anvergură al vieții: primul voiaj „pe funcție”. Anul 1955 îl găsește pe tânărul Petre, un băiat dornic de afirmare și cu o pregătire bună, la bordul navei rusești BEREZINA. Vasul, alături de alte nouă ambarcațiuni (trei cu pavilion rusesc și șase cu pavilion românesc – SULINA, MIDIA, CONSTANȚA, MANGALIA, ARDEAL, TRANSILVANIA), formează societatea româno-sovietică SOVROM TRANSPORT.  Un an de inițiere pe BEREZINA, iar de aici încolo…o carieră plină de întâmplări deosebite.

La masă cu Ho Chi Mihh

Prezent pe nava DIMITROV, tot ca ofțier stagiar, Petre Urum avea să facă o călătorie asiatică de neuitat. Vietnamul se afla în impas, iar ajutoarele Republicii Socialiste România nu s-au lăsat așteptate. Peste 270 de tractoare de toate tipurile, remorci automate, țesături, medicamente și multe altele aveau să fie transportate la Hai Phong, în estul Vietnamului. Un voiaj de peste 20.000 km. „De ce atât de lung?”, vor întreba mulți. Bine vor face că vor întreba, fiind vorba, în condiții normale, de o distanță de maxim 8.000 km. Toamna anului 1956 se remarcă în istoria modernă prin conflictul armat dintre Anglia, Franța și Israel împotriva Egiptului. Acest eveniment de amploare a blocat Canalul Suez, una dintre cele mai circulate și importante căi maritime din lume. Țintuiți în portul Constanța, membrii echipajului românesc de pe DIMITROV au așteptat până în decembrie 1965 pentru a pleca, urmând o rută ocolitoare cu puncte intermediare precum Strâmtoarea Gibralatar, coasta de Vest a Africii, Capul Bunei Speranțe, Djakarta, Marea Chinei, o rută care, la acea dată, avea să stabilească un record pentru marina comercială română.012

În sfârșit ajuns la Hai Phong, echipajul este întâmpinat de nimeni altul decât Președintele Republicii Democrate Vietnam, Ho Chi Minh. Acesta, în semn de mulțumire pentru sprijinul acordat de omologul său român, îi invită pe navigatorii de pe DIMITROV în capitala Hanoi. Aici românii sunt cazați la un hotel ultracentral pus la dispoziție de Ministerul de Externe vietnamez. Au mâncat, au băut, au vizitat ce era de vizitat, în special Palatul Bao Dai, reședința fostului mare împarat asiatic cu același nume. Toată experiența s-a încheiat cu un plăcut meci de fotbal disputat între o formație a echipajului și o echipă de ligă secundă (echipa poștei și a comunicațiilor). Scorul a fost covârșitor în favoarea gazdelor, 4-0, Urum și ai săi punând diferența de scor pe seama agilității micuților vietnamezi.

De notat despre Ho Chi Minh faptul că era o fire deschisă, care nu a ezitat să-și povestească începuturile unor oameni pe care abia îi cunoscuse. Fluent vorbitor al limbii franceze, Președintele asiatic a rememorat echipajului românesc cum, la rândul său, a navigat o perioadă, ca ajutor de bucătar, pe diferite nave franțuzesti, cu scopul bine definit de a ajunge în Franța pentru a lupta împotriva politicii coloniale duse de europeni în Vietnam.

Un voiaj lung, obositor, dar plin de satisfacție. Iar atunci când povestește, Petre Urum scoate mereu poza care îi ilustrează pe navigatorii români strânși în jurul celei mai importante figuri vietnameze din secolul XX, Ho Chi Minh.

 011

„Urcușul” către Dâmbovița

Urum a ajuns după o scurtă perioadă ofițer și a lucrat pe diferite nave comerciale, cum ar fi: CLUJ, SIGHIȘOARA, DÂMBOVIȚA. Ajunge în funcția de Șef Mecanic Secund în 1971, la bordul navei Dâmbovița, vas pe care nu avea să-l uite toată viața.

Octombrie 1973. Vasul cargo DÂMBOVIȚA își pornește călătoria, punctând porturi precum Port Sudan, Durban, Cape Town sau Rotterdam.

Noaptea de 4 spre 5 decembrie. Proaspăt plecați din Rotterdam, navigatorii români se lovesc de o furtună puternică, cu vânturi de peste 100 km/h la intrarea în Golful Biscaya.

8 decembrie, 04:00, în toiul nopții, nava se înclină 45 de grade babord. Se prefigura începutul unui naufragiu. Îl voi cita mai departe pe Urum, fără „floricele” stilistice. O relatare simplă și cutremurătoare este mai vie decât orice epitet, decât orice cuvânt întortocheat și pompos. Ochii înlăcrimați ai interlocutorului meu, în timp ce deschide „cutia de amintiri”, v-i puteți imagina doar…

015

 „Personal, am fost în mașină și am încercat să redresăm nava. Am balastat nava în tribord, dar fără prea mare efect. După câteva ore de nedumerire, consultări și trăiri, vaporul a ajuns la 70 de grade înclinare. Atunci s-a dat ordin de abandon și s-a dat un S.O.S, receptat destul de rapid de un Super Trawler rusesc. Alte câteva elicoptere din Franța au ajuns repede la noi, au lansat plute și bărci de salvare, dar care au fost luate de vântul extrem de puternic. Barca de salvare de la bord a fost foarte greu de lansat la apă, din cauza înclinării. Într-un final, prin balansare, am reușit să îi dăm drumul, într-un moment în care mai eram foarte puțini inși la bord. Cu toții ne-am aruncat în apă și am fost salvați de parâme care în capăt aveau curele. Au fost lansate de pe Super Trawler-ul despre care vorbeam mai devreme. A urmat preluarea noastră de către echipajul de asistență și am fost îngrijiți. Ni s-au turnat pahare mari de coniac pe gât, pentru că eram în șoc hipotermic din cauza apei foarte reci. Cel mai important e că nu au fost victime, iar după lupta cu marea am ajuns teferi la Brest. Acolo, în Franța, am fost îmbracați, îngrijiți, am apărut în presa locală și după câteva zile care au părut să fie luni, am ajuns acasă…”

017

Relatarea nu a fost împărtășită dintr-o suflare, așa cum, probabil, tu ai citit întreg paragraful. Petre Urum derula unul dintre cele mai importante episoade din viață, iar atunci când o facea, dragă cititorule, te asigur că timpul parcă s-a oprit în loc. Iată un paradox, căci, în fond și la urma urmei, ceasul a continuat să ticăie și pentru el, dar și pentru colegii lui.

Prinși în războiul altora

Au trecut șapte ani de la voiajul blestemat cu DÂMBOVIȚA. Octombrie 1980, iar Petre Urum este membrul echipajului de pe nava OLĂNEȘTI. Mulți cunosc povestea vasului românesc prins în mijlocul războiului dintre Iran și Irak, detalii tehnice, date exacte. Dar să privim asupra unei povești din interior, trăită și spusă de un navigator care nu s-a mai simțit…navigator, ci un soi de luptător de gherilă.

Eram la Khorramshahr (port iranian pe râul Shatt Al Aarab, graniță naturală între Iran și Irak) și s-a întâmplat ca lupta să înceapă chiar când ne plimbam și noi prin oraș. Primul lucru care mi-a trecut în minte a fost să scriu o scrisoare, alături de care am pus o poză Polaroid cu mine. Am trimis-o repede acasă, în Constanța, apoi mi-am sunat soția și i-am zis de scrisoare și de faptul că e posibil să fie ultima dată când vorbim… Apoi, pe nesimțite, ne-a luat un camion și am fost lăsați la navă, dar nu mai aveam voie să o părăsim! Nici nu ne-am dezmeticit, că irakienii au început să tragă peste tot, încercând să invadeze portul. Nu au ocolit castelul vaporului, cabina comandantului. Acolo mă aflam și eu, pentru că nu mai puteam să ma întorc în cabina mea, acea parte a vaporului fiind afecatată de o torpilă.

A urmat intrarea irakienilor în port și au început să ne scoată cu țevile armelor lipite de capetele noastre, după care ne-au strâns la careul ofițerilor și ne-au întrebat dacă nu cumva ascundem militari iraniei la bord. Convinși că nu le adăposteam inamicii, ne-au lăsat în pace. Credeam că am scăpat.”

021

Ce a urmat este peisajul tipic teatrelor de război. Lupte de asalt duse de iranieni să-și recâștige portul, fără să ezite incendierea sau să bombardarea acestuia. În urma represaliilor, navele au fost scufundate. Prima navă care avea să eșueze a fost una chinezească, iar Petre Urum și-a dat seama că iadul abia se dezlănțuise: „mitraliau oamenii care erau la apă, chiar dacă ei erau navigatori chinezi. După imaginea asta am fost puternic zdruncinați de alte torpile și nu vroiam decât să ne salvăm. Am văzut cum au făcut-o iugoslavii și am procedat la fel: când iranienii reîncărcau mitralierele, ne aruncam în apă, pe rând, pe partea irakiană a râului și am înotat în amonte folosind nava ca scut. Eram năuciți încât nu știam că acest detaliu avea să ne salveze viață!”

022

Explicația este simplă: echipajul de pe OLĂNEȘTI s-a salvat ajungând pe mal irakian, iar aceștia nu aveau nimic de câștigat din uciderea unor oameni nevinovați: „cu toții eram înghesuiți în două încăperi, așteptam, practic, să murim, mai făceam câte o cruce…apoi vine un ofițer, care, cu seninătate ne spune să-l urmăm în niște șanțuri care ofereau adăpost. Acolo ni s-a dat ceai, mere și ne-au spus că ne vor duce la Înaltul Comandament de la Basrah. Ne-au înșiruit și am început un drum sinistru prin șanțul ăla. Mitraliere, tunuri, rachete, vuiete, tot pachetul! După ceva timp am ajuns și la Basrah, unde am fost puși laolaltă cu ceilalți supraviețuitori de la celelalte echipaje. În afară de noi și de iugoslavi, toți pierduseră oameni. Vorbim de 12 nave!”

Detaliile care au urmat nu m-au surprins. Mișcarea tactică a irakienilor a funcționat, ei aducând televiziuni și prezentând navigatorii ca fiind simplii oameni nevinovați salvați de ei din mâinile inamicului suprem, Iran. Însă detaliul care m-a făcut să zâmbesc amar a fost directiva ambasadorului român, care a venit la Urum și colegii săi: „Nu care cumva să mai vorbiți cu cineva! Ordin de sus…de cel mai sus!” Prietenii știu de ce…

008

Într-un final, echipajul românesc a fost dus în Kuweit, unde li s-au dat bani pe 60 de zile de muncă, au avut ocazia să meargă la bazar și, cel mai important, să ajungă înapoi la familiile lor. Chiar dacă sandalele erau de la un prieten sau camașa de la un sârb…

Am ales nemărginirea

Este titlul unui hit românesc de odinioară, dar și titlul unui film făcut de navigatori români, printre care și Petre Urum, cu imagini neprețuite de pe mare. Să rememorăm cei 40 de ani petrecuți pe valuri de Urum: a început ca ofițer stagiar și l-a cunoscut personal pe Ho Chi Minh, a trecut de două ori pe lângă moarte în situații critice, a bătut globul în lung și in lat, Prim Ministrul României, Constantin Dăscălescu, s-a consultat cu el în legătură cu proiectarea mecanică. A trăit momente frumoase, dar și unele de care ar vrea să uite. A văzut locuri minunate, dar și părți ale lumii deplorabile. Asta este viața pe mare, cu suișuri și coborâșuri. Îți dă satisfacție, dar și ce dor de casă îți nutrește în suflet… L-am întrebat, ipotetic, dacă ar relua ciclul care i-a marcat viața. Fără ezitare, răspunsul a fost „DA!”

024

O să închei cu o întâmplare pe care Petre Urum o apreciază din suflet. Cum altfel aș fi putut încheia acest material? Măcar atât îi datorez pentru emoția inedită pe care mi-a transmis-o.

Venit după un voiaj lung, vaporul pe care era îmbarcat Urum a rămas în rada Portului Constanța, din varii motive. Un ziarist local al vremii s-a dus la bordul navei pentru realizarea unui reportaj și nu a putut să nu-l observe pe protagonistul nostru cum își îndrepta binoclul către casă. Jurnalistul a dedus imediat că Petre, alături de mulți alți navigatori, au ales o viață plină de sacrificii. Întreabă, curios: „Cum puteți suporta să fiți la doi pași de familie și să mai așteptați încă câteva zile până să îi puteți strânge în brațe?” Răspunsul a fost catalogat drept „fabulos” și nu pot decât să subscriu…Petre Urum : „Trebuie!”

Foto: Andreea Mihăescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.