MIRCEA, NICU ȘI-ONOR BRICU’

Comandor (r) dr. Marian MOȘNEAGU •

 

Cum e să te cheme Mircea, să fi absolvit Academia Navală “Mircea ăl Bătrân” și să fii tocmai tu comandantul lu’ “Mircea”? Asta da predestinare!

În săptămâna în care în Academia Navală se sărbătoreau, în plen și pe secțiuni, Ziua Dobrogei, 80 de ani de la intrarea în serviciul Marinei Române a navei-școală “Mircea” și cei 157 de ani de învățământ de marină în România, am fost alături de Mircea Târhoacă în două din aceste memorabile zile ale tripticului aniversar. Luni, pe 11, la simpozionul dedicat velierului pe care îl comandă din februarie 2018 și joi, 14 noiembrie, la lansarea unei noi cărți dedicate acestuia.

Urmașul lui nea Jean

Cum am intrat în foaierul Bibliotecii Academiei Navale “Mircea cel Bătrân”, care poartă numele autorului romanului “Europolis”, în dreapta, pe diagonala ușii, tronau un panou și o vitrină dedicate acestuia, la împlinirea a 145 de ani de la naștere. Semn că nea Jean este la el acasă și urmașii urmașilor săi îl respectă cum se cuvine.

Apoi, îl salut pe Nicu Iurea, autorul volumului “Călător pe ape”, apărut la țanc, la triplul moment aniversar, la prestigioasa editură a Academiei. În timp ce doamna Iurea făcea mise en place pentru tratația post lansarea la apă a cărții – la care, vorba lui Nicu, a trudit întreaga familie -, sala începe treptat să se anime. Cadeți de la cele trei instituții de învățământ de pe platformă, membri ai Ligii Navale Române, în frunte cu președintele filialei locale, contraamiralul de flotilă (r) dr. Aurel Constantin, cadre didactice universitare, colegi de promoție, membri ai echipajului navei. Sindicatul Liber al Navigatorilor a avut o prezență la vârf, alături de președintele Adrian Mihălcioiu onorând invitația Costică Stici și Aurel Stoica. Profesorul de istorie Ion Moiceanu a venit să-și revadă și să afle cu ce se mai laudă foștii săi discipoli, printre care și comandorii în rezervă Gheorghe Balagiu și Dorin Popescu.

 

În fine, fiind vorba de o manifestare desfășurată sub egida Asociației Absolvenților Academiei Navale – ALUMNI, nu au lipsit membri fondatori și lideri importanți ai acesteia, printre care comandorul (r) ing. Vasile Gheorghieș, un mare iubitor al slovei scrise și, de la Mangalia, clc Romică Dănilă, în mare vervă, ca de obicei.

Vizibil emoționat, dar încântat să aibă sala plină, comandorul (r) Neculai Iurea s-a adresat asistenței cu căldura glasului său molcom de dascăl: “Mulțumesc bunului Dumnezeu și apropiaților mei că astăzi, la 147 de ani de la înființarea învățământului românesc de marină și la 80 de ani de la aducerea în țară a navei-școală «Mircea», am reușit să ne strângem aici, la Biblioteca Academiei Navale, care poartă numele unui ilustru scriitor și ofițer de marină – comandorul Eugeniu Botez – venit pe lume la sfârșitul secolului al-XIX-lea în Burdujenii Sucevei.

Sunt mândru și bucuros în același timp să revăd cu acest prilej pe câțiva dintre colegii de clasă și de an a promoției 1985 din Institutul de Marină «Mircea cel Bătrân», foști și actuali comandanți, prieteni civili, ofițeri și maiștri militari, membri marcanți ai Ligii Navale Române, Ligii Maiștrilor Militari de Marină și a Asociației Absolvenților Academiei Navale – Alumni și nu în ultimul rând, viitorul de mâine al Marinei Române – elevi și studenți de la cele trei instituții de învățământ de marină: Colegiul Național Militar «Alexandru Ioan Cuza», Academia Navală «Mircea cel Bătrân» și Școala Militară de Maiștri Militari a Forțelor Navale «Viceamiral Ioan Murgescu».

Acest volum a fost editată și tipărită în Academie cu sprijinul financiar al familiei mele, un aport deosebit avându-l fiica mea Andreea, absolventă a acestei instituții de învățământ de prestigiu, azi desfășurându-și activitatea la un important trust industrial germano-suedez.

Vă mulțumesc tuturor, în aceeași măsură și soției mele, care s-a dovedit un veritabil mediator al povestirilor scrise sau prezentărilor făcute de mine cu privire la carte, prima dată la Muzeul Național al Marinei Române, a doua oară la Casa Limbii Române din Căușeni – localitate reședință de raion din Republica Moldova și pentru a treia oară, aici la Academie.

Lecturând cartea, sper să vă placă modul cum am relatat doar trei din momentele semnificative ale marșului de instrucție de 119 zile din 2008: două furtuni; una mai dezlănțuită decât alta și trei – pătrunderea … pașnică, în inexpugnabila fortăreață britanică – Gibraltar!!!”.

Reflexul refluxului

Mi-a făcut plăcere – și, sincer, îi mulțumesc confratelui de breaslă și de condei Nicu Iurea pentru această ocazie – să mă pronunț, deopotrivă, asupra semnificației evenimentului și, desigur, asupra mesajului cărții sale.

Așadar, “PE DRUMURI DE APE”! O carte cu slova bine aleasă și armonios ticluită, care te îmbie, inevitabil, la un nou și impersonal periplu. Ce a gândit, ce a intenționat și ce a reușit să facă din acest demers comandorul Neculai Iurea? Cu ce tertipuri ne ademenește spre a-i ține companie lui și celor 158 de Uliși rătăcitori de-a lungul coastelor bătrânului continent?

Mi-e greu să fiu atât de introspect încât să-i ghicesc gândurile, dar temerile și supozițiile mele pălesc în fața unei realități, a unei împliniri. Căci ce este o carte dacă nu o lecție deschisă a unui suflet generos și temerar, pe care numai un marinar îl întruchipează.

Pentru un dascăl cu harul și vocația lui Nicu Iurea, “Mircea” poate însemna nu atât aventură cât un amfiteatru in extenso pentru o ȘCOALĂ ALTFEL, adică adevărata școală a mării.

Pentru profesionistul ofițer mecanic de carieră Nicolae Iurea, “Mircea” este laboratorul ideal, acolo unde știința de carte înseamnă nu numai a ști ci și a putea și a face ca lucrurile să meargă întocmai și cu toată viteza înainte.

Dar pentru bucovineanul Nicolae Iurea din Litenii Sucevei? – m-am întrebat. Și-o fi imaginat cândva, cadet fiind sau mai târziu, ca practicant, că vede în zare fantoma vreunui pânzar pe care Ștefan al nostru – pe cât de mare pe atât de sfânt – l-o fi slobozit dincolo de strâmtori, în Arhipelag și mai abitir?

Oricare ar fi motivația care l-a inspirat și îndemnat să scrie, însemnările sale sunt salutare. Ele conservă o experiență, salvează trecutul apropiat din siajul celor mai frumoase amintiri ale unui periplu inițiatic și oferă aspiranților acea lecție-model, autentică și nestilizată lecție de viață a cutezanței.

Nu pot și nu concep să fiu suspectat de subiectivism, doar pentru că Nicu mi-e camarad, conjudețean și prieten. Și acest triptic existențial mă autorizează, dar mă și obligă, să adaug raționamentelor mele și o doză, cât mai mare dacă nu infimă, de obiectivitate.

Așadar, Nicu Iurea, conjudețean nu cu mine ci cu un marinar de cursă lungă din literatura noastră, un cosmopolit și un european convins, cu mult înainte de a visa sau anticipa noi postdecembrista integrare euroatlantică. Din Burdujenii Sucevei la gurile Dunării, Jean Bart, ctitorul acelui Europolis înmormântat, la propriu și la figurat, în criptele și printre marmurele Cimitirului viu de la Sulina, salvat de ignoranța autorităților locale spre a fi redat posterității odată cu speranța reînvierii comunității și a spiritului său multicolor, de un inginer de mare spirit precum Petre Covacev, i-o fi dat domnului Nicu ideea aceasta fantastică de a a-i urma și repeta isprava scriitoricească.

Căci călătorul Nicu Iurea, în urechile căruia freamătă nu numai vânturile și valurile ci și refrenul unui cântec marinăresc atât de drag nouă, cadeților antedecembriști, s-o fi gândit poate, inițial, la un jurnal de practică, util și impus pe vremuri oricărui strapazan, nefamiliarizat cu configurația coastelor, cu reperele de navigație ori cu navigația astronomică.

Dar, în același timp, autorul putea invoca, drept pretext, câteva alte sobre jurnale de bord, ca pe o extensie a celui impus de Regulamentul Serviciului la Bord.

Și încă, autorul nostru putea să considere mult mai facil un policrom jurnal de călătorie, ca o descriere a mărilor și țărmurilor, a porturilor de escală și a monumentelor ori ciudățeniilor locurilor vizitate.

Dar, ca un făcut, comandorul Neculai Iurea ia din toate câte puțin și, la conspectul său cotidian, adaugă trăiri, observații, emoții, evenimente ori remarci pur personale, care fac din această lucrare o lectură, dacă nu captivantă, cu siguranță agreabilă.

Mentorul Iurea are acest talent de a pătrunde în intimitatea fenomenului și de a distinge esențialul care caracterizează personajul colectiv, care nu mai este neapărat grupa sau clasa ci, evident, echipajul. Și, ceea ce este mult mai pregnant în derularea fiecărui episod, redat cum altfel decât cronologic, ofițerul, cu experiența și profunzimea care îl caracterizează, simte nevoia să înnobileze narațiunea cu descrieri geografice și inevitabilele specificități locale – geografice, istorice, politice, administrative, turistice, mitologice ori religioase.

Dar cel care ne-a oferit cu atâta generozitate o scriere cursivă și ritmată, în cadența valurilor, prin interpunerea unor dialoguri ori trăiri pur personale, transcrise, cum am spune, “cu voce tare”, este pe cât de delicat în exprimare pe atât de tranșant în evocarea unor stări de fapt atipice, când vine vorba de unii conaționali din diaspora sau despre locuri mai puțin recomandabile turistului de ocazie.

În fine, rolul și atenția dascălului nu se diminuează atunci când este vorba de relaționarea cu comanda și echipajul navei, de sincronizarea cu ceilalți instructori și profesori și, lucru remarcabil pentru orice ofițer trecut prin viață și prin carieră, trăirile, năzuințele și provocările discipolilor, fie că este vorba de performanța școlară în sine fie de evenimente de familie deloc confortabile, precum decesul unui părinte.

Și încă un element – dacă nu de originalitate, pot spune de specificitate. Neculai Iurea este mai mult decât meticulos în mimică și expresivitate, sensibil la frumos și atent la nuanțe, sociabil când este vorba de recepții și întrevederi oficiale, exigent evaluator atunci când vizați sunt studenții străini de la bord, bun companion și ghid pentru cadeți și camarazi, mistic atunci când meteorologia impune invocarea divinității și, de ce nu, hâtru și jovial în a aprecia meciuri, mercuriale ori banale întâmplări.

Dar oricât de exigent și de exeget a fost și este în continuare prietenul Neculai Iurea, acest Badea Cârțan travestit în pirat vest pontic are și dezamăgiri, gen ratarea vizitei la Oceanopolis-ul din Brest, lipsa câinilor vagabonzi pe străzile Roterdamului, prețurile mari de la Rostock sau Fowey și, mai presus de acestea, cei opt restanțieri la “Construcția și vitalitatea navei”!

Dezamăgiri efemere, putem spune, compensate de muzeele navale, în special, și citadelele vizitate, savuroasa revistă bilunară de satiră și umor redactată pe navă și cenzurată de ofițerul de serviciu din Academie, plimbarea cu bicicleta și întâlnirea cu Mica Sirenă la Copenhaga, victoria cu 8 – 5 în meciul de fotbal în sală cu echipa navei rusești, ziua de naștere serbată la bord ori botezul marinăresc din 31 august 2008, consfințit de doza de carcalete administrată de cerberi, concursurile de bărci din Mediterana ori Daciile identificate cu nedisimultată mândrie patritică în Malta, gablonțul danez achiziționat drept suvenir și nu numai.

Și, pentru că totul este bine când se termină cu bine, ochiul vigilent al mecanicului scriitor nu poate să nu rețină și să admire măiestria comandantului navei, căpitan-comandorul, pe atunci, Gabriel Moise, precum și inspirația căpitanului Istrate, șeful electromecanic, de a-l scoate la liman pe “Mirciulică” din furtuna înfruntată pe drum de întoarcere, la ieșirea din Bosfor, în Marea Noastră cea de toate zilele – uneori mult prea neagră la suflet.

Ilustrația inserată în text, anexele atașate, concluziile și – culmea! – minibibliografia de final trădează erudiția dascălului determinat de conștiința sa de mentor să-și ducă misiunea până la capăt. Dar, pentru comandorul Neculai Iurea, această cutumă a fost un gest reflex și nu o corvoadă, de vreme ce a consimțit că toată această experiență merită și trebuie împărtășită nu numai cu tovarășii de drum ci și cu viitorimea.

Citindu-i cartea – spre a mă prezenta cu lecția făcută la acest eveniment de suflet – profesorul, comandorul și prietenul meu Nicu m-a convins, încă o dată, dacă mai era nevoie, că fiecare voiaj al navei-școală “Mircea” merită să fie eternizat într-o carte, într-un film sau într-un album. Și că, indiferent de grad, vârstă ori specialitate, dascălul are, în fișa nescrisă a postului, și această datorie. Morală, onorantă și benefică tuturor.

Spiritul colegialității

Alături de Nicu și de noi toți s-a aflat un alt autor de carte, fost ofițer mecanic și coleg de liceu cu autorul. Comandorul în rezervă Iorgu Paraschiv, un rafinat scriitor și un fin psiholog, s-a dovedit, și de astă dată, un critic pe măsura erudiției sale și a admirabilei amiciții cu confratele de breaslă.

Majoritatea opiniilor sale ne-au mers la suflet: “De câte ori revin aici, în această instituție, sunt copleșit de sentimente asemănătoare cu cele care te încearcă atunci când te întorci acasă din lungi peregrinări. Evenimente importante ale vieții mele profesionale și ale pasiunii pentru literatură, s-au derulat aici. De aici m-am lansat în cariera militară și tot aici mi-am încheiat cariera militară.

Aici am avut debutul literar și lansarea primei cărți din cele șapte scrise până acum, și tot aici am plăcerea să vorbesc acum despre cartea «Pe drumuri de ape» și de autorul ei Nicu Iurea, care se află și el la un debut literar, deși este o ediție revăzută și adăugită.

Eu și Nicu ne cunoaștem de vreo 43 de ani însă nu știam că are o asemenea vocație de scriitor. S-ar putea ca nici el să nu fi știut. Cartea sa despre mare și marinari are un titlu inspirat, un titlu sugestiv, un titlu ca un cântec. Toți cei care am absolvit Liceul Militar de Marină sau Academia Navală cunoaștem cântecul «Călător pe drumuri de ape».

Cartea comandorului Neculai Iurea este jurnalul unui călător. O călătorie parcursă pe drumuri de ape de către bricul «Mircea» în anul 2008 de-a lungul coastelor Europei, într-un marș de instrucție al cadeților de la Academia Navală și Școala de Maiștri, dar și al unor cadeți străini. Îmi amintesc de pregătirea laborioasă a acestui marș, întrucât pe atunci eram director administrativ al Academiei Navale «Mircea cel Bătrân». […]

«Pe drumuri de ape», scris de Nicu Iurea, este un jurnal de călătorie, o carte cu caracter memorialistic, însă mai altfel. Relatările seci, pragmatice, în alb-negru, specifice unui jurnal, sunt îmbrăcate în haina colorată a metodelor literare folosite de naratori talentați ori de prozatori cu experiență.

Asta m-a surprins în mod plăcut și chiar l-am întrebat dacă a mai scris ceva în afara cărților tehnice de specialitate, la care știu că este autor sau coautor. Nu a mai scris. Așadar, avem de-a face cu un talent literar aflat la debut.

Pentru un cititor neinițiat în tainele marinăriei și, mai ales, unul care nu prea a călătorit prin lumea largă, atunci când citește această carte impactul este deosebit. O să vă citez impresiile unui astfel de cititor: «Am navigat cu bricul «Mircea» prin mările Europei și Oceanul Atlantic, am parcurs la pas cheiurile porturilor de escală, am inspirat cu nesaț parfumul florilor de portocal, leandru ori magnolie din Cagliari și nu numai, am admirat impunătoarea stâncă a Gibraltarului care desparte două continente și o mare de un ocean, am simțit adrenalina cadeților la urcarea în arboradă, am gustat umorul povestitorului și i-am apreciat morala creștină. Ce mai?! Am avut un voiaj de vis! Un vis frumos din care nu voia să mă trezesc!»

 

Fin observator a tot ce este interesant prin locurile vizitate, pe parcursul cărții autorul ne furnizează informații diverse, are un cuvânt sau un gând bun pentru fiecare dintre membrii echipajului pe care îi prezintă, și ne dezvăluie – fără să vrea – o trăsătură foarte importantă a firii sale: este un familist convins care își iubește nespus soția, fiica și părinții.

Dulceața expresiilor sale se datorează în parte talentului de povestitor înnăscut, graiului moldovenesc, deși nu folosește în carte vorbire în dialect moldovenesc, dar cred că mai are o sursă. Și anume bunătatea sufletului său. Dacă stau acum și fac o analiză peste timp, îmi dau seama că Nicu Iurea nu a folosit niciodată răutăți evidente în relațiile cu colegii săi de toate nivelurile vieții: de liceu, de facultate, de catedră sau de armă.

Îmi amintesc cum odată, la o discuție cu referire la neamuri, i-am spus că există neamuri bune și neamuri… mai puțin bune. Știți ce mi-a răspuns? «- Iorgule, orice rubedenie sau om oarecare are și părți bune. Trebuie să i le vedem și să i le scoatem în evidență. Toți avem părți rele, fiindcă suntem păcătoși, însă avem și părți bune. Trebuie să subliniem binele, căci doar așa vom avea parte de el mai des.».

Autorul ne poartă pe tot itinerariul navei-școală «Mircea», făcându-ne părtași la Odiseea din 2008, care a durat 115 zile. Trecerea prin strâmtorile turcești, escalele în porturile occidentale ale Europei, de la Cagliari la Copenhaga și de la Rostock în La Valleta, sunt descrise într-o manieră personală, pitorească și suculentă chiar, cu referiri la floră, faună, repere istorice, geografice și culturale.

Nu poți să nu zâmbești și să nu te molipsești de buna sa dispoziție când spune în Golful Biscaya că „Dumnezeu a fost român”, ori pe timpul furtunii din Marea Nordului când „Poseidon a fost tot român”, când în Roterdam a încurcat circulația pe o pista de biciclete, ori când cu gesturi à la mister Bean încerca să-i distragă atenția soldatului aflat în gardă la Palatul regal danez din Copenhaga.

Fotografiile dau o mai mare veridicitate relatării, o colorează și o completează. Ca un fotoreporter cu experiență, Nicu Iurea le folosește la locul potrivit și cu textul potrivit, oferind în mod deosebit celor care au participat la acest marș un remember de suflet și o punte peste timp.

Informațiile de natură tehnică și istorică referitoare la bricul «Mircea», nava emblematică a Forțelor Navale și a României, sunt la fel de interesante atât pentru un marinar cu „scoică pe burtă”, cum se spune, dar și pentru un profan, conferind astfel și calitate documentară jurnalului de bord al lui Nicu Iurea.

Pe măsură ce te cufunzi în lectură, ți se amflifică plăcerea și curiozitatea exploratorului, deși parcurgi călătoria în mod imaginar. Plecarea dintr-un port te face nerăbdător să ajungi în altul, pentru a descoperi alte frumuseți arhitecturale, ținuturi noi, obiceiuri noi, oameni noi.

Ce mai?! Lectura te incită, te ține cu sufletul la gură, creându-ți dependență ca după un drog pe care odată ce l-ai luat, nu te mai poți lipsi de el.

Da. Asta este jurnalul de călătorie scris de Nicu Iurea. Un drog. Un drog care te poartă „Pe drumuri de ape” în jurul Europei cu voievodul Mircea sub bompres, și care atunci când se termină la întoarcere, acasă, la Constanța, intri în sevraj. Ai mai vrea măcar o doză. O priză scurtă de imagini sau descrieri pline de haz care te fac să zâmbești sau să râzi de-a dreptul.

Așa că Nicule, te sfătuiesc să scrii și să furnizezi în continuare acest elixir literar celor cărora le-ai inoculat drogul călătoriilor „Pe drumuri de ape”!

Bun venit în lumea literelor și succes în continuare!”.

 

De bun augur

 

Nicu Iurea a scris și va mai scrie, cu siguranță. Din ce în ce mai bine și cu și mai mult har.   De aceea, la finalul intervenției mele, am aclamat:

“Domnule Profesor, ați trecut atâtea examene, ați traversat marea cu sarea dar, credeți-mă pe cuvânt, a meritat să intrați în istorie și în literatură cu acest hrisov al nemuririi Voievodului Velelor!

Domnule Comandor, sunt onorat că aici și acum, am ocazia să vă mulțumesc încă o dată pentru darul de suflet regăsit între copertele acestei cărți și pentru frumoasa dedicație!

Nicule, te felicit pentru că, prin acest demers simbolic dar oportun, ți-ai înscris pentru totdeauna numele pe aceste seducătoare DRUMURI DE APE!

BUN CART ÎNAINTE!

Foto: Marian Moșneagu