Mircea Eliade – Memorii (1907-l960)

(Fragmente)

În 1912, tata a fost mutat cu garnizoana la Cernavodă. Am rămas acolo doi ani. În amintirile mele,timpul acela se desfăşoară, în plin soare, între Dunăre şi dealurile cărămizii calcinate, pe care creşteau măceşi şi flori mărunte cu petalele palide, uscate. Cînd am sosit, am fost încartiruiţi pentru cîteva luni într-unui din pavilioanele regimentului. Numai acolo creşteau alţi arbori în afară de salcîmi. Îmi amintesc tupilîndu-mă printre brazi şi pini maritimi, îmi amintesc de ronduri cu flori albastre. În amintirile mele, parcă numai colo, în parcul regimentului, ar fi fost cu adevărat umbră. Restul Cernavodei se afla întotdeauna sub soare. Curînd, ne-am mutat într-o căsuţă aşezată în coapsa dealului. Aveam grădină cu boltă şi viţă de vie. (…)

………………………………………………………………………………………………………………………………………

(…) Vara am petrecut-o la Techirghiol, iar în toamna anului 1914, puţin după izbucnirea războiului, tata a fost strămutat la Bucureşti.După cîte am înţeles mai tîrziu, tata a hotărît că trebuie să petrecem verile la Techirghiol, făcînd băi de nămol, după ce a întîlnit din întîmplare cîţiva copii scrofuloşi. Întîlnirea l-a de primat nespus. S-a gîndit imediat la copiii lui, mai ales că doctorul regimentului îi spusese că sîntem„limfatici”. Ca să preîntîmpine o eventuală scrofuloză, ne-a dus la Techirghiol. Aveam cinci ani cînd, apropiindu-ne de gara Constanţa, am văzut, din tren, marea. Eram încă copleşit de această descoperire, cînd tata ne-a urcat în autobuz şi am pornit spre Techirghiol. Foarte curînd, am pătruns într-un cîmp de maci şi albăstrele şi a început să miroasă a flori uscate, a praf şi a sare. Aspiram surprins aerul acesta exotic. Apoi, a început să miroasă ghiolul, miros tare, greu, de pucioasă şi gudroane, dar tot atît de elixirant. După vreun ceas, autobuzul s-a oprit la hanul lui Vidrighin, la intrarea în Techirghiol. Ghiolul zăcea, scăzut şi uleios, între mlaştini de nămol. O trăsură a trecut pe lîngă noi, ridicînd o perdea de praf, prin care autobuzul şi-a făcut anevoie drum. Toţi pasagerii îşi apăsau batistele pe gură. Aşa am ajuns în centrul Techirghiolului. Pe atunci, în 1912, Techirghiolul era încă un sat, avînd doar cîteva clădiri mai arătoase: un hotel modern, cîteva hanuri, stabilimentul de băi fierbinţi, clădiri sumbre ale coloniilor de vacanţă şi patru-cinci vile. Sus, pe deal, nevăzute din şosea, se întindeau bordeie tătăreşti. În vara aceea, tata închirie pentru două luni o cameră spaţioasă într-o vilă. Toată familia făcea, dimineţile, băi calde de nămol. Ne întorceam apoi repede la vilă şi ne culcam din nou, ca să transpirăm. După-amiaza, trebuia să dormim din nou, cel puţin un ceas, ca să ne odihnim. Căci, spunea tata, băile fierbinţi ne epuizau şi de aceea erau atît de miraculoase, pentru că obosesc omul pînă la măduvă, iar după aceea, silindu-l să seodihnească, îl fac mai zdravăn şi mai sănătos.Tata a fost atît de cucerit de această primă experienţă, încît a hotărît, pe loc, că trebuie să avem o vilă a noastră, în care să putem petrece toată vara. Chiar în acel an, a găsit şi a cumpărat un teren sus, pe deal, şi, cînd ne-am reîntors vara următoare, ne aştepta acolo un început de vilă: două camere cu ve-randă şi o bucătărie în curte. Puţul încă nu era gata şi, cîteva săptămîni, am fost siliţi să cărăm apa de la un vecin. Terenul era calcaros şi a trebuit să-l sfredelească cu dinamită, săpînd mai mult de 15 metri pînă am dat de apă. De abia atunci a înţeles mama că tata s-a grăbit cumpărînd un teren situat atît desus pe deal. Puţul a costat tot atît cît o cameră. (E drept, aveam apa cea mai rece din tot satul, deşi era atît de tulbure,încît, înainte de a o putea bea, trebuia s-o lăsăm să se limpezească.) Costişa era atît de dreaptă, încît n-o putea urca nici o trăsură. De la autobuz, cu hamalii şi noi toţi încărcaţi cu pachete şi cutii, trebuia să urcăm cam un sfert de ceas. Pe arşiţă sau cînd ne întorceam de la băile de nămol, urcuşul era un chin.Dacă uitam ceva de cumpărat de la băcăniile de jos, din şosea, trebuia să aşteptăm aproape o jumătatede ceas, pînă ce unul din noi se ducea şi se întorcea în pas alergător.Dar spiritul de întreprindere al tatei nu s-a oprit aici. A socotit că, dacă va mai clădi încă o serie de odăi, le-ar putea închiria în timpul verii. Şi, după ce-şi vor scoate cheltuielile, din banii cîştigaţi vor  putea strînge zestrea surorii noastre, Cornelia, care se născuse cu cîţiva ani înainte. În anul următor „Vila Cornelia” avea şase odăi. Nu ştiu cînd şi cum au fost mobilate, dar puţin timp după ce-am venit noi au început să sosească şi chiriaşii. Zadarnic a încercat mama să se opună, tata avea planuri mari: grădini de zarzavat, pepinieră de flori, livadă cu pomi fructiferi. În timpul anului, venea de cîte ori putea, de la Cernavodă sau de la Bucureşti, să sădească pomi şi să mărească grădina. Cumpărase încă un teren, în spatele şi în coasta vilei, pe care se gîndea să clădească bucătării şi odăi de servitori (crezînd că astfel va atrage chiriaşi bogaţi). Acestui entuziasm, i-a pus capăt intrarea României în război. Doi ani, n-am mai avut nici o ştire despre „Vila Cornelia”. Cînd ne-am dus din nou la Techirghiol, în vara lui 1919, n-am mai găsit decît zidurile. Unul din vecini spunea că vila fusese locuită şi apoi prădată de trupele bulgare. Dar o parte din mobilă am găsit-o mai tîrziu, risipită pe la casele din sat. Din acele dintîi vacanţe de vară la Techirghiol mi-a rămas şi acum amintirea  amurgurilor tîrzii, pe care le aşteptam pe deal, printre euforbii şi melci. Se vedea ghiolul pînă la Eforie şi Tuzla, iar dincolo de el, ca un dig uriaş sprijinind cerul, se înălţa marea. Nu prea departe, pe mîna dreaptă, se aflau bostănăriile, de unde cumpăram pepenii verzi şi cantalupii. De cealaltă parte, nevăzute, se întindeau bordeiele tătăreşti. La căderea serii, se auzeau cîinii şi venea dintr-acolo fumul acru de balegă arsă amestecată cu paie. Ani de-a rîndul, fumul acesta înecăcios a întruchipat pentru mine prezenţa Dobrogei, prolog la O mie şi una de nopţi. (…)

………………………………………………………………………………………………………………………………………

(…) Vara am petrecut-o la Săcele, unul din cele şapte sate de lîngă Braşov. Vila noastră de Techirghiol era prea ruinată pentru a putea fi locuită. (…)

………………………………………………………………………………………………………………………………………

(…) Dar astea se întîmplau doi ani mai tîrziu, cînd eram, cum se spune, „un autor publicat”  Îmi aduc încă foarte bine aminte de primul articol tipărit: Duşmanul viermelui de mătase, în „Ziarul ştiinţelor populare” din mai 1920. Intrasem în clasa a IV-a şi rămăsesem singur în odăiţa mea din mansardă, căci Nicu se afla acum la Şcoala Militară din Tîrgu-Mureş. Vara o petrecusem toată familia la Techirghiol, în vila„Cornelia”, numai pe jumătate refăcută. Mă plictisisem. Venisem cu puţine cărţi şi, după ce le terminasem, căutam cu deznădejde ceva de citit: orice. Într-un garderob, găsisem Operele complete ale lui Vasile Conta şi le parcurgeam cu îndărătnicie fără să le înţeleg întotdeauna. Numai cînd Conta discuta teoria transformismului îl puteam urmări. În restul timpului, adunam plante, melci, insecte. Mă apucasem să scriu un studiu despre fauna şi flora Techirghiolului, pe care l-am refăcut mai tîrziu şi l-am publicat în iarna anului 1922, tot în „Ziarul ştiinţelor populare”.  (…)

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.