Marina Militară i-a redat tronul istoriei domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Ing. Narcis GAIDARGIU

Într-o organizare de zile mari, minuțioasă, ca la carte, luni 10 septembrie a început anul școlar și pentru cei 203 elevi ai reînființatului liceu de marină militară Alexandru Ioan Cuza din Constanța, organizat acum sub titulatura de Colegiu Național Militar.

După douăzeci de ani a fost reparată, chiar și parțial, o nedreptate.

Generațiile viitoare de absolvenți ai colegiului vor oferi o foarte valoroasă bază de selecție pentru ocuparea locurilor disponibile la admiterea în Academia Navală Mircea cel Bătrân, din Constanța, unica instituţie de învăţământ superior de marină militară şi civilă la un astfel de nivel, care în ultimii douăzeci de ani a suferit din acest punct de vedere, conducerea făcând însemnate eforturi de misionariat alături de instituții omoloage din țară, pentru atragerea tinerilor spre a îmbrățișa o carieră în marina militară sau civilă.

Festivitatea începuse, drapelul flutura în vârful catargului când, Tomitanul înconjurat de un sobor de preoți, a sosit intempestiv, precipitându-se în fața tribunei oficiale. Fără preambul, direct pe meserie, a început slujba, care, ca de obicei, a trecut prezentul în eternitate. Tot ca la carte.

 

Copiii, părinții, cu toții tineri și frumoși; se citea speranța pe chipurile lor deopotrivă. Copiii, puțin cam obosiți, unii cu ochii mijiți de nesomn. Mai durează ceva timp adaptarea, dar nu-i nimic grav.

Când am intrat în anul întâi al fostului Institut Militar de Marină, actuala Academie, mi-au trebuit câteva luni să-mi intru în ritm. Colegii mei, absolvenți ai Liceului Militar de Marină (LMM) Alexandru Ioan Cuza, se simțeau ca acasă din prima zi.

 

 

 

Dar, să revenim, să nu uităm pentru ce venisem.

A fost chemat în fața frontului, la microfon, Răzvan, nume de năzdrăvan isteț, cap de listă, intrat cu prima medie la Colegiu. A cerut înaltei asistențe permisiunea să ia cuvântul.

A avut un discurs tare frumos, de-a dreptul încântător.

M-am uitat în sus și mi-am închipuit că-s Răzvănel. M-am uitat în sus, ca să nu scap vreo lacrimă pe jos.

 

Fusesem și eu ca el, un pic mai mare. Intrasem primul la Institut, cu 9 și 13. Mă depunctaseră pentru că dusesem toate problemele până-ntr-un punct, în care am scris pe foaia de examinare „rezolvarea este banală, rezultatul este …”, în speranța că examinatorii vor vedea pe ciorne continuarea rezolvării. Închipuiri de adolescent, fițe, cum s-ar spune azi. Următorul intrase cu 8,29. Atât am putut. Nu mă chemase nimeni să vorbesc la deschiderea anului școlar. Da, școlar, nu universitar, întrucât eram „elevi”, nu studenți. Eram „elev Gaidargiu”. Singurul, Rangul II, apoi Rangul I „Om Bun” Dănoiu, conferențiar al catedrei de automatizări industriale, ni se adresa cu „tovarăşi studenți”, în speranța disimulată astfel, de a ne crește stima de sine. Nu vorbisem la deschidere, mi-aș fi dorit asta, dar greșisem direcția; intrasem la secția civilă a Facultății de Electro-Mecanică, așa încât, a fost invitat să vorbească un coleg de la secția militară.

Am plecat să-mi văd sectorul de dormitoare și platoul pe care făceam înviorarea de dimineață în urmă cu treizeci și cinci de ani. Am trecut în spatele tribunei, pe lângă statuia Domnitorului Mircea cel Bătrân, poreclit pe vrema aceea Mircea cel Mare. Nu mai era în același loc, dar eu tot i-am revăzut la trei, aproape patru metri înălțime cizmele vopsite în roșu, cizmele de Moș Crăciun vopsite de colegul și prietenul nostru … Cred și acum că superiorii noștri de atunci nu au mers mai departe și au înmormântat cazul, întrucât dintr-un gest copilăresc s-ar fi distrus nu numai cariere, chiar vieți, nu numai ale autorilor, dar și ale unora dintre comandanți.

Mergeam încolonați la cantină și, din când în când, vedeam, tot încolonați, elevi ai LMM Alexandru Ioan Cuza, care veneau de la instrucția militară ori plecau în învoire. Ultimilor din formație nu li se vedeau ghetele de sub lungimea mantalei, iar când purtau și pistol mitralieră AKM, patul armei mătura pământul. Doamne, micuți mai erau unii dintre ei, dar lumea din jurul lor a avut grijă să-i facă mari.

Toate bune până aici.

A fost invitat să țină un discurs ultimul comandant din 1998 al liceului. După cea de-a cincea adresare către ministrul apărării, însoțită reverențios de întreaga titulatură a funcției, audiența se schimbase a paisprezecea oară de pe stângul pe dreptul în poziția „pe loc repaus”. Era momentul său de glorie și părea că are tot timpul din lume. Erau la tribună și alte personalități care nu au vorbit atât de mult, ori n-au vorbit deloc.

 

Când eram elev al Institutului, în primul an salutam cu capul acoperit pe toată lumea, începând de la fruntaș, caporal și tot așa. Prin anul doi salutam numai de la locotenent în sus. În anul trei, nu știu ce să spun, dar salutam foarte rar, eram la Compania Sportivă, exersam zilnic de trei ori săritul peste gard și-n rest, antrenamentele pentru Spartachiada Militară de la Sibiu, cu echipele de handbal și patrulă militară. Alergam treizeci de kilometri pe zi, iar din alergare era nepoliticos să saluți. Prin anul patru salutam numai de la contraamiral în sus. Erau în Institut sute de rangul I (comadori), iar eu nu mai aveam condiție fizică. Nu mi se mai ridica brațul. Erau prea mulți. Respect, respect, dar țineam și la sănătatea mea.

Fruntea sus, dragi copii, mergeți cu curaj prin viață, adunați tot ce e valoros în jurul vostru și, cu siguranță, veți avea ce povesti urmașilor și urmașilor voștri.

Am zis !

 

Foto: Narcis Gaidargiu

Drept exclusiv de publicare: Clubul Nautic Român©

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.