Jurnalul unei călătorii în jurul lumii(I)

de Horia Tabacu

 

În luna ianuarie a anului 1997 m-am îmbarcat pe mineralierul ”Balota”, în portul Constanţa şi am plecat într-un voiaj a cărui lungime avea să depăşească cu mult circumferinţa globului pământesc.
Nu ştiam încotro mă duc şi nici nu eram foarte convins să plec. Nu prea aveam nici o grijă pe vremea aceea. Eram aproape singur, lucram la un ziar cunoscut şi eram şi eu cunoscut. Mă descurcam uşor în meseria mea şi nu aveam mari aspirații.
Eram mai tânăr şi trăiam puţin din impresia pe care o lăsam în jur. Mai credeam, atunci,  că o dâră de parfum, în urma mea, îmi foloseşte şi mie, mă face important şi deştept.
În acest sens călătoria pe mări şi oceane mi se părea importantă. Ea mă plasase în centrul discuţiilor prietenilor mei, care, fără excepție erau şi sunt nişte visători. În principiu stabilisem cu firma care ne invitase şi cu colegul meu Dan Mihăescu, care organizase totul, că vom sta cam şase luni. Nu ştiu de ce s-a ajuns la acest interval de timp. Poate pentru că, aproximativ şase luni stau marinarii într-un voiaj, apreciindu-se că este normal şi bine ca ei să mai treacă şi pe acasă.
Perioada dinaintea voiajului, în timpul sărbătorilor de iarnă şi la începutul lunii ianuarie a fost ca un vis. Eu nu mai făceam parte din realitate. Eu plecam.
La sfârşitul anului 1996 românii începuseră să se obişnuiască, cu ţările străine. Fiecare povestea despre ţara în care a fost şi majoritatea vizitaseră, cel puţin, câte una. Povestirile se întâmplau în ţările europene şi doar puţine prin Statele Unite. Încet, încet progresam. Când unul dintre prieteni se întorcea dintr-o ţară şi ne povestea, foarte repede, toţi fusesem acolo. Aşa am parcurs o parte din Europa şi câteva oraşe din America.
Pe de altă parte călătoriile astea aveau şi ceva urât. Constituiau un prilej de laudă. Ghiuluri nu se mai purtau, le luaseră locul voiajele.
În toate aceste discuții eu plecam spre nicăieri. Nimeni din jurul meu nu mai fusese cu un vapor comercial şi nimeni nu navigase, departe, pe mări şi oceane.
Cum aveam să aflu mai târziu, foarte rar navele comerciale au un traseu bine stabilit, pe luni de zile înainte. Ele transportă, de colo-colo câte ceva. Este o mare pricepere să dirijezi această marfă, să profiţi de capacitatea navei şi de oportunităţile din porturile lumii. Iscusinţa asta cântăreşte sute de mii de dolari şi se găseşte în capul unui număr restrâns de oameni. Doar ei ştiu ce intenţii au şi doar ei iau decizii în ultimul moment. Marinarii doar îşi dau cu părerea, cu şanse mici să anticipeze, ca la loto, aproape.
Dar şi pe uscat, aşa din folclor, se vorbea despre furtuni, despre bordeluri şi piraţi. Eu moderam discuţiile dar nu ştiam nimic despre asta. La un moment dat am auzit un zvon, transmis, prin telefon, din Constanța. Posibil să navigăm spre sudul Chinei.
Treburile jurnalistice m-au purtat, chiar înaintea călătoriei prin Satu Mare, tot printre ziarişti. Cu câţiva dintre cei de acolo eram ceva între frate şi prieten. Sau aşa îi consideram şi îi consider eu. Seara de adio ne-o petreceam într-un restaurant, la subsolul ziarului Gazeta de Nord Vest, unde lucrau ei. Chefuiam şi cântam. Mă simţeam atât de bine că nu-mi mai venea să plec niciodată de acolo.
Două zile mai târziu mă găseam în trenul de Constanţa, indispus pentru că , înainte de îmbarcare, trebuia să fac tot felul de injecţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.