Iuru, nu numai o amintire (II)
În larg
de Constantin Stan
Furtuna venea mereu precedată de un susur adormitor, călduţ, strecurat printre crengile arinilor. Nici nu se mişcau la acest prim semnal. Unduirea crengilor se auzea odată cu o pală de răcoare venită dinspre apă. În niciun sfert de oră, lunca se cobora în noapte, cerul se însufleţea de fulgerele care parcă ne căutau, stropii de ploaie mari şi grei străpungeau acoperişul palid al frunzelor. Trebuia să scoatem în primul rând vitele din luncă şi timpul nu ne-ar fi fost aliat dacă nu am fi priceput de la primele semnale ce va să urmeze – niciodată nu se ştia cât va dura ploaia aprigă de vară, niciodată nu se ştia cât de repede pâraiele ce urmau cursul potecilor şi cărăruilor nu vor deveni torente turbate. Palida linişte, înşelătoarea tihnă a luncii se demonizau în zgomotele sinistre ale doborâturilor, în vuietul apei, în tunetele ce îţi plesneau timpanele. Odată adunate, vitele ştiau drumul spre casă, ştiau scurtăturile chiar mai bine decât noi, aşa că ordinea sosirii era mereu aceiaşi: ele şi abia mai apoi noi – uzi până la piele, cu încălţările pline de clisă, cu feţele îmbujorate de frică şi de plăcerea fricii încercate. Sub ploaia de vară, trupul Mariei se mlădia asemenea unei ramuri tinere, viguroase, elastice sub rochia subţire şi, vai! acum, aproape transparentă. O tachinam adesea zicându-i “grăsuţo” –din tot cioporul de fete ce se adunau de prin vecini ea era singura care se împlinise într-un trup deja de adolescentă ceea ce pentru noi însemna că pur şi simplu era “grasă” dar, în sub biciuirea ploii, în apa ce-i curgea din păr pe faţă, pe umeri, pe trup, nu era decât zvelteţe, nervozitate, cabrare, era un ce indefinibil pe atunci care mă făcea să îmi întorc repede privirile.
Am trăit o vară doar pentru aceste rătăciri prin Iuru, ca în transă, imun la jocurile şi poveştile ce se încingeau după lăsarea serii pe podişca din faţa curţii bunicilor – aici se adunau toţi copiii din vecini, copii pe care altfel nu mi-I mai amintesc –doar două nume dar nu le pot asocia un chip Sinica şi Vica – pentru că nu eram atent la ce se petrecea acolo: aşteptam să treacă seara, aşteptam să treacă noaptea, înainte de a adormi, închideam ochii refăcând drumurile prin luncă, aşteptam să vină dimineaţa şi apoi ziua aventurilor noastre prin Iuru. Veneam cu tristeţea în suflet la prânz. Cei mari erau plecaţi “la câmp”, cârdul de copii gâgâia ca gâştele împărţindu-şi muncile pentru masa de prânz, iar după aceea, în răcoarea camerelor în care mirosea a gutuie, busuioc şi tutun uscat unul dormea, altul citea, alţi doi jucau şah şi moară. Stăteam cu ochii pe ceas, aşteptând să se facă ora la care porneam din nou către Iuru.
Vuietul surd al apei, mai ales în apropierea Rusaliilor, Sf. Ilie sau Sf. Maria, ne ţinea pe malul nisipos al Ialomiţei – “cere gârla om”. Şi, cu adevărat, bolboreseala aia furioasă, de parcă în străfunduri cineva, supărat, tare supărat! ar fi proferat ameninţări, nu înceta decât după ce gârla lua om. Am fost un fericit ori am stat prea puţin prin preajma ei, dar nu a luat pe nimeni dintre cei pe care eu îi ştiam. Auzeam însă de oameni ce s-au pierdut sub ape fie mai sus, la Fierbinţi, fie mai în josul apei, la Moldoveni.
Un altfel de vuiet l-am auzit într-o după-amiază. Domol, insinuant, de lapte care se umflă pe foc. La fel se umfla şi Ialomiţa, acoperind întâi grindurile, apoi reunindu-şi într-un singur şuvoi meandrele pe care le avea, fierbând în clocote la suprafaţă. Aşa ceva nu mai văzusem şi rămăsesem cu toţii pironiţi, incapabili să înţelegem pericolul. Am stat aşa, cu apa începând să ne cuprindă de la glezne spre genunchi, până când de la cotul de unde nu mai vedeam râul a apărut, plutind pe ape, o şură de fân în vârful căreia un om stătea de parcă ar fi pornit-o la plimbare. Stătea linistit, resemnat, lăsându-se în voia lui Dumnezeu.
Apoi, clopotele celor două biserici din sat au început să bată a pericol, a inundaţii, a moarte, a “vine gârla mare”!
