Întâlnire cu Giacomo de Stefano – Man on the river

de Andreea Mihăescu

În Portul Tomis, din Constanța, a acostat o ambarcațiune pe care nu prea știu în ce categorie sa o clasez…

La prima vedere, orice turist sau localnic, ar fi spus cu certitudine că barca aparține unuia dintre pescarii ce pleaca în zori să își arunce năvoadele în larg. O singura privire a fost de ajuns să observ indiciul ce urma să ducă la rezolvarea dilemei mele. Ambarcațiunea avea arborat steagul Italiei, iar alături de acesta o banieră pe care era inscripţional websiteul: www.manontheriver.com . Ceață totală…Mai analizez barca încă o dată… Nimic ce ar puta să o deosebească de obişnuitele lotci pescăreşti de mare, din port. Poate doar cele două catarge, care inițial nu indicau faptul că sunt folosite pentru a ridica vele, foarte mici și ciudat poziționate. Apoi mai era un cort ridicat între cele două catarge.Tot drumul spre casă l-am parcurs cu același gând ce mă frământă. Cum poate o astfel de ambarcațiune să parcurgă un traseu așa de lung… Din Italia până în România ? Apoi, care ar putea fi următoarea destinație ? Şi cum ajung acasa deschid laptop-ul și intru pe site-ul indicat. Bănuielile mele se adeveresc. Pe acel site găsesc alături de informații și o adresă de e-mail. Tot ce citesc mi se pare fascinant și nebunesc. Mă hotărăsc să ii scriu lui Giacomo De Stefano, skiperul solitar ce a ajuns în Portul Tomis, pentru a-i afla povestea. După câteva zile acesta îmi răspunde și stabilim întâlnirea pentru joi la ora 10:30 la Cafeneaua Manarola, din Portul Tomis.

Însoțită de tatăl meu, Dan, jurnalist de meserie și un excelent vorbitor al limbilor străine, la 10: 15 minute, ajungem pe terasa cafenelei și începem să privim cu uimire spre barca italianului. După vreo zece minute, privirile ne sunt atrase de un bărbat înalt, dar nu solid, cu părul grizonat și barba puțin crescută, îmbrăcat simplu cu  niște pantaloni largi, marinăreşti și un tricou pe care scrie “manontheriver.com”. Mergea agale, legănat şi se se oprea să mângâie fiecare câine ce ii ieșea în cale, pe cheu. Mă ridic și mă îndrept spre el să facem cunoștiință și să îl poftesc la masă. Puțin mirat mă întreabă dacă sunt Andreea și îmi spune sincer, că se aștepta să fiu bărbat. În Italia, numele meu este de genul masculin. După ce am încheiat prezentările foarte dezinvolt începe să ne povestească momente din viața lui și despre acest proiect, în desfășurare.

Aflăm că are 45 de ani, s-a născut în Alpi, la Asti, unde a învățat să schieze … O necesitate în acea zonă. A practicat atletismul, probele de 1 000 și 2 000 m şi basket. Cea mai mare parte a vieţii a petrecut-o în Veneția, unde a practicat arhitectura fiind specializat în restaurarea de monumente istorice. Economiile pe care le-a strâns în 25 de ani de muncă a ales să le investească în acest proiect, o hoinăreală nautică solitară de aproape doi ani, la bordul unei bărci din lemn. Alături de aceste economii, bugetul expediției a fost realizat prin bunăvoința oamenilor pe care-i cunoştea sau cei care au aflat despre proiectul său. Sponsorizări și donații. “Dacă ai un proiect credibil, dacă susţi o idee cu fermitate – oamenii se soidarizează cu tine. Şi asta mai ales dacă nu le ceri să se implice cu bani, pur şi simplu. Eu le-am solicitat sprijinul direct. Le spuneam, dacă poţi să mă ajuţi şi o oră pe zi la construcţia bărcii, este minunat. Sau, dacă-şi prisoseşte grinda asta de stejar, eu aş putea s-o folosesc la barcă. Şi oamenii s-au solidarizat cu dragă inimă proiectului” – ne-a explicat el strategia de promovare a proiectului său şi de organizare a voiajului, după principiul “Buget – 0”.

Astfel, Giacomo de Stefano – „Man on the river”, un veritabil apostol contemporan al moderaţiei şi echilibrului în viaţă, al abandonării consumismului şi întoarcerii la mama-natură, reușește să viziteze pe calea apei cât mai multe locuri, să asimileze câte puțin din diferitele culturi și tradiții ale popoarelor europene, să cunoască oameni și caractere diferite şi să le consemneze poveştile lor de viaţă și încearcă să-i învețe pe semeni cât de important este să avem grijă ca natura să rămână intactă.

În România a rămas foarte plăcut impresionat de frumusețile ascunse ale Deltei Dunării, de sălbăticia și natura pură, de pădurile virgine din Sfântul Gheorghe și Caraorman, însă cu regret și tristețe în privire ne povestea cum turiștii ce campează în aceste zone lasă deșeurile și resturile menajere în urma lor. “Şi nu este vorba despre deşeuri colectate de fluviu din ţările pe care le străbate până la vărsarea în Marea Neagră. Sunt deşeuri menajere, plastic mult plastic, abandonat în natură, în mijlocul deltei, de către cei  care se declară iubitori ai naturi. De către cei care beneficiază de frumuseţea acestui loc colosal – Delta Dunării – unic în lume şi-n Europa. Vin campează aici, stau la plajă, la pescuit, la grătare în aer liber şi apoi nu-şi cară gunoiul. Ne-a dezvăluit că este foarte încântat de faptul că l-a întâlnit pe celebrul canotor Ivan Patzaichin, pe care l-a vizitat în deltă la casa părintească din satul Mila 23. Acesta i-a arătat canotcile construite de el şi a ajuns la concluzia că barca lui Patzaichin seamănă foarte mult cu cea a vikingilor, construită de el.

Apoi ne explică că barca sa, “Clodia”, cu lungimea de 5, 6 metri construită împreună cu prietenul său Roland Poltock, din stejar şi mahon, este o replică a ambarcațiunilor folosite de vikingi, la pescuit și treburi casnice, “pentru că până la urmă toți avem rădăcini în această populație”, susţine el, în mod generalist. “Clodia” este propulsată cu ajutorul vântului sau a ramelor, pentru a nu polua, deoarece acesta este mesajul pe care dorește să îl transmită. “ Motivul pentru care am început această expediție din Anglia este exact acela că acolo sunt extreme de multe râuri și arii protejate, în care este interzisă prin lege deplasarea cu motoare pe bază de carburant, un lucru demn de laudă.” a declarat Giacomo De Stefano pentru Magazin Nautic.

A pornit în voiajul solitar în aprilie 2010 din Marea Britanie – din Faversharm urmând să traverseze Canalul Mânecii şi să intre pe Canalul Englez, ce străbate nordul Franţei, la graniţa cu Belgia, până în Germania. Planul său de navigaţie gen blitzgrieg, cu un parcurs de şase luni, a fost însă încetinit chiar de la început de o pneumonie aproape mortală, ce l-a ținut în spital, în Marea Britanie, patru luni. După ce și-a revenit a continuat traseul în Franţa, prin Calais, Saint – Omer, Bethune, Lens, Douai, Cambarai, Saint Quentin, Reims, Vitry – le – Francois, Bar le Duc, Toul, Nancy, Strasbourg. A trecut în Germania, traseul a debutat pe Kehl, urmând cu Au am Rhein, Mannheim, Worms, Mainz, Russelsheim, Frankfurt am Main, Aschaffenburg, Wertheim am Main, Wurzburg, Bamberg, Nurnberg, Regensburg, Straubing, Deggendorf, Passau. În Austria a urmat mai deprate cursul Dunării trecând prin Linz, Krems și Viena. În Slovacia a trecut prin Bratislava, Komarno, Sturovo. Ajuns în Ungaria, a poposit în  Gyor, Komarom, Esztergom, Visegrad, Vac, Szentendre, Budapesta, Szazhalombatta, Rackeve, Dunaujvaros, Paks, Kalocsa, Baja, Mohacs. A urmat Croaţia cu Vukovar și Ilok și Serbia unde a vizitat Apatin, Backa Palanka, Novi Sad, Belgrad, Smederevo, Donji Milanovac, Kladovo. În România a fost impresionat de măreţia Porţilor de Fier şi Cazane. S-a oprit pe Dunăre în Moldova Nouă, porturile Orșova, Drobeta- Turnul Severin, Calafat, Bechet, Dăbuleni, Corabia, Turnul Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Oltenia, Călărași, Fetești, Cernavodă, Hârșova, Brăila, Galați, Isaccea, Tulcea Sfântu Gheorghe și Sulina. A trecut şi în Bulgaria, la Vidin, Lom, Kozloduy, Oryahovo, Nikopol, Belene, Svishtov, Rousse, Tutrakan și la Silistra. Din Ucraina a vizitat Reni, Izmail, Kiliya, Vylkove.

A trecut din nou în România, de această data pe mare, acostând în Portul Tomis din Constanța, unde l-am şi întâlnit, acostat în “dană dublă”, cum se spune în marinărie, de fapt legat de superbul velier din lemn “Carina”, al altor frumoşi hoinari ai mărilor, familia de letonieni Menreviciai, Ruta și Saulius, care, au avut o afacere industrială în producţia instalațiilor de ventilație de pe urma cărora încă mai primesc stipendii lunare. “Fratele meu a rămas să conducă afacerea. El ne trimite bani, din când în când, atunci când avem nevoie şi atât cât ne trebuie. I-am lăsat totul şi am ales să trăiesc pe mare, cu soţia mea. Fără televizor sau radio. Fără energie elctrică. Avem doar un motor de cinci cai putere pe care am fost obligaşi să-l achiziţionăm, de către autorităţile navale, pentru a-l avea la îndemână când am străbătut Canalul Suez. Dar pot să vă spun că anul trecut şi anul acesta am ars maxim doi litri de benzină, în total. În rest 0 noxe, emise, 0 emisii de carbon în atmosferă. Avem doar o pereche de baterii la aparatul GPS de la bord, care rezistă cam un an de zile. Noaptea luminăm întunericul din cabină cu o lampă cu gaz şi gătim pe punte, la foc de lemne. Barca a fost boteazată „Carina” în urmă cu zece ani, de către constructorul ei, Jim din Haway, după steaua Carina. Noi am cumpărat-o când am decis să devenim hoinari ai mării, şi de atunci nu ne-am mai întors acasă. Următoarea oprire, Istanbul. Turcia reprezintă și finalul voiajului care a durat un an, timp în care am străbătul Oceanul Pacific, Oceanul Indian, Marea Roșie și Marea Neagră. Velierul va rămâne ancorat în Istanbul sau în zonă, acolo unde va fi cel mai ieftin și vom da o fugă până acasă, la fiica noastră care de 21 de ani care este studentă. Este posibil să facem autostopul până în Lituania. Nu vrem planuri anticipate şi nici să risipim banii” – ne-a mărturisit Saulius, planul lor secret.

Acum, Giacomo urmează să se însoţească cu familia de navigatori lituanieni până la Istanbul. “Vom călătorii împreună, este mai sigur aşa pe Marea Neagră care are are “temperament” atipic. Se înfurie din senin cu valuri mânioase, în rafale rapide. Vom naviga spre Bulgaria, cu escale la Varna, Byala, Nesebar, Pomorie și Burgas, călătoria finalizându-se în Turcia, la Istanbul în jurul datei de 15 septembrie” – ne-a lămurit De Stefano, despre finalul expediţiei sale nautice .

În timpul șederii sale în diferitele porturi ale Europei, Giacomo a acordat interviuri pentru mai mult de 70 de reviste, ziare și televiziuni locale. A spus că acesta este și scopul acestui proiect: “Filmăm documentarul, scriem cartea, pentru a-i învăța pe oameni și a le arăta cât de mult rău facem mediului înconjurător din comoditate și prostul obicei de a arunca pe jos lucrurile care nu ne mai sunt folositoare sau ambalajele.”, a mai declarat italianul.

 

Foto:  Dan Mihăescu