Forţele Navale Române ar putea fi mai puternice şi moderne în viitorul apropiat…

Contraamiral de flotilă (rez) dr. Ion CUSTURĂ ●

 

Citind zilele trecute comunicatul de presă al Statului Major al Forțelor Navale Române (SMFN) referitor la analiza structurilor pe anul 2016, am constatat cu bucurie, pentru a nu știu câta oară, dorința nemărginită de înnoire și modernizare a navelor de luptă românești precum și faptul că se încearcă încă odată, iar și iară…, să fie început acest proces atât de așteptat și necesar.

De prin anii ’80, de când am deschis ochii în Marina Militară am visat la ziua în care am să pot vedea un echipaj operând o navă de luptă modernă, bine dotată cu armament, complet funcțională și cu caracteristici tehnico-tactice ”de invidiat”. Am trecut în rezervă de câțiva ani buni și visul meu încă plutește printre planurile de înzestrare și de reorganizare- restructurare, riguros și laborios întocmite și apoi ajustate, an de an, pentru a fi credibile  și adaptate nevoilor de promovare și apărare a intereselor României pe apă și de integrare în organizațiile euro- atlantice și regionale.

Pe ”vremea mea” erau considerate nave moderne VPR (vedetele purtătoare de rachete) supranumite ”pumnul de fier al marinei” și VSm (vânătoarele de submarine) Proiect (Pr.) 208, produse în fosta URSS. Nave bune, bine concepute, dar care… când eu am devenit ofițer, începuseră oarecum să fie deja ușor depășite. Au apărut apoi navele de producție românească: VTAp (vedetele torpiloare pe aripă), VTM (vedetele torpiloare mari), puitoarele de mine (și plase), dragoarele maritime, vedetele blindate, monitoarele, fregatele-corvetele Pr. 1078/ 1078 M, crucișătorul- distrugătorul- fregata ”Mărășești”, acesta din urmă fiind și cea mai complexă și mai puternică navă pe care au avut-o și o au Foreţele Navale Române (FNR), cu toate dificultățile inițiale de integrare și interoperativitate a echipamentelor de la bord, care au fost depășite în cea mai mare parte în ultimii ani. Achizițiile din fosta URSS făcute pe ”ultima sută” a tratatului de la Varșovia, în anii ’85-’90, submarinul (Sm.) ”Delfinul” și NPR (navele purtătoare de rachete) au adus un suflu nou pentru Marina Militară ca putere de lovire asupra navelor de suprafață precum și dimensiunea de luptă sub apă, pierdută de marina noastră după al doilea război mondial, dar și după anii ’95, când nu i s-a mai acordat submarinului nici o șansă de operaționalizare.

 

 

 

 

 

 

 

Imediat după revoluție am sperat că a sosit clipa cea mare, mai ales după intrarea în Parteneriatul pentru Pace (PpP) la începutul anului ’94, apoi prin anii ’99 când ne-am ”dezumflat” teribil după ne-invitarea țării noastre pentru aderare la NATO. A urmat momentul crucial, accederea în NATO în 2004, care părea să rupă barierele pașilor pe loc prin achiziționarea celor două frigate tip T-22 ce urmau să fie modernizate în foarte scurt timp, și al căror rol în FNR a fost capital, atât prin compatibilitatea totală cu celelalte nave NATO și UE, dar mai ales prin ”know- how”-ul operării navelor tip fregată și al participării anuale la misiunile organizației, exercițiile naționale și internaționale.

 

 

 

 

 

 

 

”Alinierea planetelor” cu președintele țării – marinar, șeful SMG – marinar şi el, intrarea în NATO și UE și angajamentele aferente (care de multe ori ridicau mari semne de întrebare partenerilor prin multitudinea și nerealismul lor), plus ceva creștere economică, au constituit așteptări imense pentru pasul ce trebuia să-l facă Marina Militară spre modernizare.

În structurile FNR au fost întocmite și aprobate programe după programe, s-au derulat vizite după vizite ale guvernanților, care se arătau foarte entuziasmați și dornici de a sprijini programele de modenizare, dar după ce plecau de pe danele militare și din comandamente uitau să mai pledeze pentru asigurarea bugetului necesar pentru dezvoltare și modernizare, lăsând să scape printre degete numai bugetele de ”supraviețuire”- salarii, hrană, ceva mai mult pentru misiunile internaționale – ca să fim cât de cât ”politically correct” față de noii parteneri internaționali – și ce mai rămânea, foarte puțin, pentru întreţinerea tehnicii  și reparații la ”limita de plutire”. De fapt, ce să faci cu un buget de anual de 0,9- 1,3% din PIB, alocat ani la rând pentru MApN? Lipsurile și rămânerea în urmă a planurilor de înzestrare și modernizare a armatei în general și a marinei, în particular, s-au cumulat timp de 15-20 de ani. Singurul an în care am respectat angajamentul luat față de partenerii noștri a fost anul 2004, imediat după ce am fost admiși în NATO, când bugetul la apărare a atins 2,38% din PIB, adoptat probabil la acest nivel, pentru ”a dovedi partenerilor” măcar odată cât de ”credibili” putem noi să fim.

În final nimic nu s-a întâmplat! Cele două fregate compatibile complet cu navele din NATO, dar fără prea mare putere de reacție și de autoapărare, ce urmau imediat să fie reparate, dotate cu armamentul adecvat și modernizate începând cu 2008/ 2009, n-au mai apucat nici până acum să fie finalizate. Unicul program care a mai rămas în vigoare, și s-a finalizat cu succes, a fost elicopterul ”Puma Naval”, foarte util și bine-venit, multiplicând astfel capabilitățile FNR la mare, fluviu și în zonele de uscat adiacente. Mai erau și alte ”pachete de forțe”, inclusiv nave noi – corvete și vânătoare de mine – planificate pentru perioada 2012-2013, care ar fi putut să fie măcar parțial achiziționate.

Iată-ne ajunși la bilanțul 2016, cu o perspectivă cât de cât bună, dar umbrită de atitudinea unor politicieni de marcă ce se afişează public foarte intrigați acum, după atâția ani, de bugetul mic alocat apărării. Acum se întrec în a evalua ca explozivă situația de securitate din zona extinsă a Mării Negre, deși era evidentă această evoluție cu mult timp înainte. La fel ca și atunci aceștia încearcă și de data asta să stopeze programele FNR, considerând probabil că e în principal treaba aliaților să intervină prin deschiderea cât mai largă și mai cuprinzătoare a ”umbrelei de securitate” pentru flancul NATO ce înglobează și țara noastră.

Este bine de remarcat totuși faptul că în aceste condiții de bugetare a FNR sub limita de funcționare s-a reușit menținerea acestora în limitele conceptului de ”Fleet in being”. Acesta presupune să ai suficiente nave de luptă cu care să-ți faci simțită prezența pavilionului de stat acolo unde ai interese pe apă și unde poți ajunge pentru a le promova și susține. Conceptul de ”Fleet in being” mai presupune și faptul că un potențial adversar, oricât de puternic ar fi, acesta trebuie să țină cont de navele din compunerea marinei militare, de acțiunile pe care acestea le pot desfășura și, în consecință, să destine forțe cu care să le angajeze, luând în calcul și pierderile pe care le pot avea în cazul declanșării unei agresiuni. Așa a supaviețuit Marina Militară și asta în principal datorită unor oameni minunați care au iubit marea, fluviul și marina cu navele ei, au crezut cu putere că fenomenul ”Păsării Phoenix” se poate manifesta și în cadrul FNR. Ei au demonstrat că din punct de vedere conceptual și al nivelului de pregătire, personalul FNR nu-i cu nimic mai prejos decât cel al partenerilor și aliaților noștri și au transmis mai departe spiritul de sacrificiu și încredere nețărmurită că Marina Militară va reveni odată și odată la vremea sa de glorie din perioada imediat dinainte și apoi din timpul celui de-al doilea război mondial.

Este drept că peste veacuri s-a adeverit că Marea Neagră a fost cel mai bun, cel mai credincios și cel mai sigur vecin al României. Pentru ca marea să-și mențină acest statut, statul român ar trebui să conștientizeze că are nevoie de cineva și ceva credibil, adică FNR, care să poată clădi la mare un ”gard al său” în care să poată crea și deschide porți pentru prieteni și în care ”să pună țepi și foc” pentru neprieteni. Pentru ca acest statut să poată fi realizat, e nevoie ca personalului bine pregătit din FNR să i se dea ocazia să armeze nave adevărate, moderne, chiar dacă nu ne permitem ca acestea să fie la nivelul ”state of the art”  (de ultimă generație/ cele mai avansate) dar care pot  să pună probleme serioase și să determine un potențial adversar să gândească de cel puțin două ori înainte de a îndrăzni să declanșeze o agresiune dinspre mare asupra României.

Un semn de bun augur pentru întreținerea vie a speranței, determinării și angajamentului celor care au preluat comanda Forţelor Navale Române (care în sfârșit sunt marinari adevărați, căliți pe navele de luptă și care n-au uitat dictonul: ”Nava este Icoana Marinei”), a apărut anul trecut când, în sfârșit, au fost achiziționate cele trei nave auxiliare noi. Chiar dacă sunt doar trei remorchere portuare (”Voinicul”, ”Vânjosul” şi ”Vârtosul”), acestea sunt  foarte utile, moderne și ”potente” pentru îndeplinirea misiunilor care le revin și au tras semnalul nevoii de ”înnoire” în marină.

A venit şi al doisprezecilea ceas! Chiar că este cazul să se dea curs programelor de înzestrare a FNR cu nave de luptă noi, iar corvetele care sunt acum ”antamate” pentru înzestrarea marinei militare și pot fi construite la noi în țară, ca și celelalte nave și mijloace de luptă din planurile de dotare, răspund tuturor cerințelor teatrelor de operații de luptă naționale și internaționale în care forţele noastre pot fi angrenate pentru apărarea intereselor pe apă ale României.

Sper ca măcar în acest al doisprezecilea ceas, când toate vocile autorizate ale României, de la cele mai înalte forumuri strigă că-i atentat la siguranța națională dacă nu luăm măsurile necesare pentru dotarea armatei cu ceea ce este neapărat necesar pentru apărarea intereselor naționale (și nu a intereselor de partid, de grup sau de ”gașcă” !!!), toți cei responsabili aflați în demnități înalte, să se trezească la realitate și să sprijine cu adevărat programele de înzestrare și modernizare a FNR și a celorlalte categorii de forțe ale Armatei României.

P.S. Încă mai sper să-mi văd împlinit, și eu, visul descris la începutul acestui articol!

 

Sursă foto: Forțele Navale Române, Dan Mihăescu