Eu, despre mine

Umor cazon

de Ananie Gagniuc

Vă daţi seama cât de mototol pot fi, dacă singur sunt în stare s-o recunosc! La şcoala generală mă trimitea tata de cu seară, să fie sigur că, până dimineaţa sunt în clasă! Profesorii, pur şi simplu renunţau să mă asculte că, până ajungeam la tablă, trecea ora. Deja colegii îmi scoseseră o strigătură: „Gagu când se opinteşte / Sare-n sus de două deşte!” Iată de ce, când i-am spus mamei că vreau să îmbrăţişez cariera militară, s-a uitat la mine ca la o răzătoare Worner şi mi-a spus: „Tu nu eşti în stare să îmbrăţişezi o fată, d-apoi o carieră militară! Şi unde vrei să mergi?”                                               I-am spus că la marină şi, sigur, nu din cauză că era religioasă, şi-a făcut câteva cruci, însoţite de un comentariu spus în surdină: „Bine, dar la cât de mototol eşti tu, dacă pici de pe navă în apă, nici n-ai să ştii încotro s-o iei spre mal!” I-am răspuns că nici nu este cazul, că nu ştiu să înot…Când a venit tata acasă, după ce trecuse pe la bodegă, aşa, mai prelungit, mama l-a înştiinţat: „Bărbate, băiatul nostru vrea să ajungă marinar!” După două-trei clătinări şi prelucrarea, cu oarece întârziere a informaţiei, tata mi-a spus: „Băiete, eu întotdeauna m-am ferit de apă!” „Şi-acum se vede!” nu-l iertă mama, după care îmi spuse să mă mai gândesc, mizând pe faptul că, la cât de încet sunt, până iau o hotărâre, trec şi examenele la marină…

M-am ambiţionat şi m-am dus direct la secretariatul instituţiei. I-am arătat actele unui plutonier major, m-a înscris şi mi-a spus ca, până la examen să mănânc cartea şi orice altceva, numai să mă mai pun pe picioare, că, aşa slab, n-am lest. Când am ajuns acasă, tata a mai încercat o metodă de-a mă face să renunţ, băgându-mă cu capul în apă, când făceam baie în cadă. După cinci minute (atât mi s-a părut mie) m-a scos şi m-a întrebat: „Ei, cum e?” I-am răspuns că, într-adevăr, la început e mai greu…Cum-necum, iată-mă la marină! Ei, şi după ce-am ajuns la şcoală, s-a produs miracolul.

În primele zile de instrucţie, dacă nu ţineam cadenţa, mă călcau cei din urmă, fără dorinţa de-a fi cei dintâi. În practica la nave, la coborârea pe scări mă călcau pe degete cei ce veneau din urmă. Nu mai spun de viteza cu care ajungeam la popotă, că se întâmpla ca ultimii să aibă porţiile „subţiri”. Lupta pentru a fi primul se dădea şi la programul de dimineaţă, după deşteptare. Care ajungeau primii, beneficiau de apă, apoi, deschizându-se toate robinetele, apa nu mai urca până la cele mai înalte cote ale orânduirii pe care o clădeam…Aşa că mă clăteam adesea lângă lacul din… apropiere (care iarna înseamnă depărtare) Acum, cred că vă daţi seama ce şoc au avut cei de acasă, în prima vacanţă! Cum am sosit: „Salut papa! Hello mama! Am plecat la iubita mea. Pa, pa! Dar întâi daţi-mi să mănânc ceva!” Uluită, mama s-a lăsat pe scaun. Tata s-a lăsat de băut şi de fumat. Până să-mi pună mama ceva de mâncare, am dat cinci telefoane, am deschis şi-am închis de trei ori televizorul, am executat două echipări şi dezechipări şi-am folosit de trei ori baia, de unde l-am auzit pe tata: „Măi femeie, sigur e băiatul nostru?”

În primele zile am schimbat trei prietene, am tăiat doi pruni în grădină şi am săpat un bazin de înot exact unde mama îşi punea răsadurile de primăvară.Poate exagerez, dar asta se datorează tot felului de-a fi. Din mototol ce eram, dacă înainte scoteam o vorbă în 60 de minute, acum scot 60 de vorbe într-un minut! Cert este că, de atunci, mama i-a sfătuit pe toţi părinţii să-şi lase copiii să îmbrăţişeze cariera militară, aşa încât azi, în satul meu natal, există un efectiv de cadre de nivelul unei companii şi nu-i exclus să se înfiinţeze acolo şi-o unitate militară de marină.

Vapoare ne mai trebuie. Şi apă.