E. Evangelia, the true story

Aurel FLEISCHMANN•

Despre acest simbol al Costineștiului s-a putut citi de-a lungul timpului într-o mulțime de articole, fiecare pretextând să conțină „adevărata legendă” despre această epavă, sau adevărul, sau chiar „adevărul adevărat”.

Majoritatea lega această epavă, pentru un pic de strălucire poate, de numele armatorului grec Aristoteles Onassis (1907 – 1975), care ar fi aranjat cu căpitanul să scufunde nava pentru a încasa banii de asigurare. O legendă vulgară și bineînțeles neadevărată. Pe vremea respectivă, lui Onassis îi aparțineau 30 de companii maritime cu peste 900 de nave, majoritatea petroliere. Pe deasupra, se angajase și în alte afaceri imobiliare în Monaco, unde-i aparținea aproape jumătate din Principat. Un astfel de afacerist nu-și murdărea mâinile pentru câteva zeci (?) de mii de lire, căci mai mult nu ar fi plătit asigurarea, pentru o navă cumpărată în 1961 cu 117.000 de lire sterline de penultimul proprietar.

Iar proprietarul? După cum reiese dintr-un document al Congresului American din 1966 atașat aici, ultimul proprietar al navei „E. Evangelia” a fost compania maritimă panameză Hegif Nav. Co, controlată de „Embirios Hariton” din Atena, Grecia, iar nava naviga sub pavilion dominican. În același document se specifica acribic și faptul că nava a făcut mai multe voiaje în Cuba sub fostul nume Redbrook și sub pavilion britanic.

Sub acest nume apare și ca subiect de carte „The ‘Redbrook’: A Deep-sea Tramp”.

Dar nu asta este adevărata poveste a navei E. Evangelia, ci faptul că ea a fost de fapt un erou al celui de-al doilea război mondial. Eroi nu sunt numai cei care cad într-o bătălie onorabilă ci, adevărații eroi sunt cei care îndură aceste bătălii ani de zile, până la sfârșitul unui război, „trăind mii de morți”, în fiecare clipă și cu fiecare tresărire a sonarului, așteptând explozia finală.

Nava a fost construită în timpul celui de-al doilea război mondial, în 1942 sub numele de „Empire Strength” și a făcut parte dintre cele 12.000 de nave de transport  „Empire Ships” (Nave ale Imperiului) construite între anii 1939 – 1945 de Ministerul Transportului de Război  (MoWT) britanic pentru aprovizionarea Marii Britanii cu alimente, materii prime și bunuri de război, încercuită de submarinele germane. O perioadă deosebit de grea pentru britanici.

Toate aceste nave purtau un nume adăugat la „Empire” (Imperiu), nave nou construite, standardizate până la 10.000 de tone, sau nave capturate și rebotezate.

4.000 dintre aceste nave au fost scufundate în această „Luptă pentru Atlantic” intre 1939 – 1945. Nava frigorifică de transport „Empire Strength” , dotată și cu un sonar, a supraviețuit.

„Empire Strength” a părăsit șantierul „Harland & Wolff” din Belfast pe 22 decembrie 1942 spre Liverpool, iar imediat în următorul an și-a început cursele spre Sydney prin strâmtoarea Panama, navigând până acolo în convoi din cauza submarinelor, iar mai departe în Pacific, independentă.

În următorii ani și-a continuat voiajele transportând carne din Buenos Aires, prin apele Europei și Mediteranei, mergând în general în convoi, în rest neescortată.

La sfârșitul războiului, în 1946, MoWT (Ministerul de Transport pentru Război britanic) a vândut Empire Strength companiei controlate de Blue Star Frederick Leyland & Co Ltd, care a redenumit-o „Saxon Star”.

În august 1961 Blue Star a vândut-o pentru 117.000 de lire către DL Street Ltd din Cardiff. DL Street a redenumit nava „Redbrook”.

In 1965 DL Street a vândut-o Hegif Compania Naviera SA, care a redenumit-o „E Evangelia”.

La 15 octombrie 1968, E Evangelia naviga cu balast de la Rijeka, în Iugoslavia, la Constanța, adică fără marfă. În largul Costineștiului nava a lansat un SOS, dar dând poziții eronate, după spusele căpitanului Mircea Ionescu, care conducea salvatorul românesc.
Într-un final, nava este găsită în noapte și dezeșuată, urmând ca a doua zi să fie asigurată cu două remorchere. În ziua următoare însă, nava se afla iarăși pe bancurile de nisip de lângă Costinești.

Căpitanul remorcherului Voinicul, Mircea Ionescu afirma că bănuindu-l pe comandatul Evangeliei că a eșuat-o intenționat, a trimis un scafandru să verifice nava sub apă. Acesta găsește elicea avariată puternic, din care se concluzionează că nava după prima dezeșuare, a fost intenționat băgată cu toată viteza în mal. Banuiala de fraudă rămâne, dar nimeni nu a plătit vreodată bani de asigurare pentru navă, oricum ar fi fost destul de puțini.

Mă număr printre cei care au apucat cândva, înot, să viziteze epava care era încă în bună condiție, în anul 1980. După 12 ani de la naufragiu, încă mai atârnau pe bordul sudic două scări șubrede din parâmă, pe care cei mai aventuroși sosiți înot, se puteau cățăra până sus la bord și apoi pe puntea de comandă, care mai avea încă vopseaua originală și câteva instrumente de bord. De asemenea, se putea vizita sala mașinilor, o cameră uriașă cât un bloc de trei, patru etaje în care trona ca un totem barbar, un motor diesel imens, cu șase cilindri.

În imaginea făcută de mine în acel an, pe care am atașat-o, se vede că nava fusese asigurată cu ancora, ancoră care apoi a fost întinsă, aflându-se la circa 2 m de cădere spre prova. Părerea mea este că această ancoră nu se putea întinde astfel, decât printr-o manevră de întindere a ancorei prin mers cu spatele, o manevră ciudată pentru o navă care se voia eșuată intenționat.

De fiecare dată când trec prin Costinești, mă uit cu sufletul la gură, să văd în ce stare se mai află această amintire dragă a adolescenței mele aventuroase, a tânărului pornit cândva spre a descoperi lumea.

Imagini din arhiva Aurel Fleischmann

Drepturi exclusive magazin-nautic.ro, publicație a Clubului Nautic Român©