Dragobetele, lovit de dărnicie pe online

Narcis GAIDARGIU

 

Este ziua mea, e ziua ta, sunt Paștile, e Crăciunul, e de naștere, de onomastică, sau e din greșeală, pentru că nu s-a sincronizat agenda telefonului cu calendarul, e de Sfântul, mă scuzați, de Saint Valentine și neapărat cu #_și_apostrof_Day, e de Dragobete, e ziua de Drăgaică, de Halloween …

Ups, am mers prea departe, marșarier, două sărbători înapoi și-am ajuns la Dragobete.

Înainte de ’89 și nici ani buni după, nu auzisem de Valentine’s și nici de Halloween, așa cum nu auzisem de Dragobete sau Drăgaică.

Au venit capitaliștii, bine puși la punct, subversivi, sofisticați, cu atenție la detalii, cu metode fine de exploatare a dorințelor și nevoilor tinerilor, practic li s-au băgat pe sub piele. S-au umplut magazinele on și offline cu drăgălășenii de oferit în dar. Discotecile, transformate brusc în cluburi – că până să mă prind despre ce era vorba, aveam impresia că acolo se citește în liniște ziarul, la o pipă, trabuc sau prizând tabac – au preluat din zbor datinele unor vremuri pierdute în negura timpului, apărute la noi cu cel mult trei luni în urmă, transformând prilejul în evenimente asezonate cu multă regie și împăunate cu trâmbițe, fast și glamour. Părinții, pe de altă parte, au cârcotit o vreme, pretextând că sărbătorile astea n-au de-a face cu tradițiile noastre, dar neavând ce să ofere în contrapartidă față de tăvălugul capitalist, au acceptat rolul de finanțatori ai consumismului deja globalizat. Până aici, nu văd probleme mari.

E normal ca pretextele să creeze evenimente, care să mute banii din fiecare mână într-un buzunar mai bine administrat, să fie reintroduși în circulație, morișca asta creând plusvaloare în economie și societate. S-au dus vremurile când generațiile de părinți și bunici puneau de-oparte ceva avere pentru vremuri grele, pentru educație, nuntă, mobilă ori casele copiilor. Caruselul ăsta consumist este construit nu pe economisire, ci pe credit. Copiii copiilor? Să muncească și să-și facă.

Acumularea în orice formă, lichidă, solidă sau gazoasă, ajunge într-un punct în care produce echilibru. Echilibrul duce la stagnare. Stagnarea nu e bună, venim înapoi și stricăm echilibrul, adică punem de-o criză. Criza duce la progres. Progresul se construiește pe neînțelegere, pe lupta contrariilor, pe suferința unora pe care mai întâi îi strângem cu ușa, apoi îi bombardăm, care scapă, bravo lor, care nu, sunt victime colaterale, numai bune de făcut statistici, apoi venim din nou peste ei, definitiv, în chip de salvatori. Culmea, oamenii se bucură, uită, iartă.

De chestiile astea știau și comuniștii, eram cu toții înhămați la un imens atelaj, ai cărui dârlogi, ba ni se lăsau liberi, ba ni se trăgeau de ne zburau măselele de minte sub presiunea zăbalei. Comuniștii, la nivel declarativ, erau totalmente împotriva frigiderelor și congelatorelor burdușite cu alimente. Nu știau exact cum se poate gestiona treaba asta și-atunci cel mai simplu era să păstreze magazinele goale. Au reușit să creeze o psihoză generală, în care toate capacitățile frigorifice ale populației erau pline, iar marfa care se vindea prin spatele magazinelor, direct din depozit, dacă ar fi fost dusă pe rafturi, cu siguranță ar fi fost belșug, ca la Ziua Recoltei și pomana porcului dimpreună.

Pentru lichidități, inventaseră IL-ul, parcă 18. Nu, nu era avionul rusesc Ilyushin 18, ci legea ilicitului. Săracul Bachus! Era credincios practicant, urma scriptura la literă, transforma apa în vin. Au crezut o vreme în minunile lui, dar la final, după ce l-au bătut să vorbeacă, l-au răstignit și pe el, ca să tacă.

Ca să trezească românismul din noi, a fost nevoie de capitalul străin, care să pătrundă chiar și în taina sărbătorilor și ritualurilor neamului. Și până atunci eram mândru că sunt român, dar nu conștientizam ca acum, aveam doar un sentiment de autoapreciere, neargumentat.

Am început să scormonim prin tradiţiile și superstiţiile neamului, am invocat spirite bune și nebune, am luat la dărăcit credinţe și-obiceiuri, am cercetat mitologie și etnografie și, unde altfel nu se mai putea, chiar și magie.

Așa a apărut Dragobetele și tot așa, Drăgaica. În loc să le lăsăm nealterate, să mergem la ele acolo de unde provin, unde s-au format, s-au împământenit și „au sens”, le-am adus la oraș ca ”să facă sens”.

Comozi din fire, plimbăm Dragobetele, dacă-i vreme bună, la iarbă verde cu un mic și-o bere, la film, la mall, la o cafea pe terasă și-un Pall Mall. L-am umplut de floricele, l-am umplut de inimioare, în mod necesar roșii.

 

 

Dintr-un flăcău autohton ce-alergă după fete să le sărute, dintr-un Eros și-un Cupidon deopotrivă, am făcut un băiețel rușinos, de vreo douăzeci-treizeci de ani, cu spielhosen brodat cu inimioare, cu platcă și bretele căzute, cu jambiere până deasupra genunchilor, cămașa scoasă pe sfert din pantaloni și mers sportiv, recte îngenunchiat, cu picioarele ținute obligatoriu în ix și tălpile orientate la fel de obligatoriu în interior, privirea pierdută de „ia-mă nene” și aripi din pene à la Victoria’s Secret, prinse cu elastic de subțioară. În locul arcului și tolbei cu săgeți, poartă un rucsac minuscul, în care nu încape decât fardul. E trendy, e sexy, e hipster. Ca să zic așa, l-am făcut – și pe-ăsta – de Valentine’s. Asta nu înseamnă că-i de rău, n-am zis nimic, doar subliniam admirativ.

 

 

Unde-o fi Năvalnicul, feciorul frumos, atletul care ia mințile fetelor și nevestelor tinere aflate întâmplător prin pădure? Până să ne ocupe romanii, ne-am văzut cuminți de tradiții, așa păgâni cum eram. Nu ne lipseau ițarii trași pe sub cămașa lungă, de un alb imaculat, obținut la vâltoare, fără săpun, fără Ariel, fără Coccolino, spălată nici măcar cu un strop de Perwoll, cu sau fără căciuli din postav sau blană pe cap, după rang și avere.

Nouă? Întrebau romanii. Nu, spălată numai la vâltoare.

 

 

E de un alb imaculat, se mirau romanii în continuare, spălare după spălare.

Din greșeală, prin 106, la al doilea război daco-roman, a trecut și tanti Florica prin cadru. Mergea să tragă câteva duble pentru un clip al altui detergent. Așa a rămas în istorie tanti Florica. Romanii nu i-au făcut nimic, chiar nimic, nu intra în target.

Și-au continuat treaba pentru care veniseră, nu le-a fost milă să ne păteze cămășile și, tot ne-au tăiat capetele.

 

 

Au venit romanii, s-a dus naibii „vulgus felix”, dar ce pretenții să fi avut de la niște războinici în fuste de zale?

 

 

Nu ușor le-o fi fost în iernile când au hotărât să treacă pe la Tapae, să ne tulbure liniștea. Era frig de le-ngheța mărțișorul sub zale. Grăbiți au venit, grăbiți au plecat să sărbătorească la Roma. Ne-am uitat în zare după ei, dar am rămas aici, tot noi câștigați, și bătuți, și cu banii luați, și de-atunci, tot într-o Mioriță o ținem.

Avem noroc cu carul de când s-a inventat net-ul. Mai întâi a fost pe email, apoi sms, dar tot nu era posibilă exprimarea plenară prin mijloacele astea deja obsolete. A trebuit să apară social media ca să ne dăm liber la imaginație, să creăm conținut vizual, neapărat și mai ales, atrăgător.

 

De când s-a mărit astfel online-ul, dărnicia prietenilor nu are frontiere. Primim urări, buchete de flori, inimioare roșii străpunse de săgeți cu farmece de dragoste-n vârfu-le și torturi sofisticate, daaa, torturi și rafturi întregi cu prăjituri, câte nu putem duce.

Câte unul mai cu dare de mână, ne oferă, e drept, nu din prima, ci la comment-uri, cred ca să se dea mare, să știe sigur că-l vede lumea, o vacanță în insule exotice. Nu vreau să-l iau la bani mărunți, de teamă să nu stric prietenia cu el, că-mi dezechilibrează balanța la „followers”. Ce om! Mi-a trimis sincere felicitări și o vacanță de vis în Cuba. Păi, acolo, în sărăcia aia să meargă el! Bahamas … Ah, de când îmi doresc, … era la doi pași și-un click distanță, scuze, asta e deja clișeu. Îl durea mouse-ul să-mi scape un Miami, o Jamaică? Dar, lasă, când vine ziua lui, în Siberia îl trimit, să viziteze salba de gulaguri, că era bun la rusă. Scârba!…

De curând, de Valentine’s am primit un yacht. Nu am ce face cu el, e prea mic, nu-mi încape Rolls-ul pe care l-am primit de la o prietenă, iubita de-a doua a unui prinț din Dubai, așa că îl țin la cheu, într-un server pe Gooooogle.

Yachtul nu-l vând, că vine ziua unui prieten, sper că nu s-a uitat pe pagina mea când l-am primit, că nu vreau să spună că-s neam prost. Chiar nu mai știu ce să-i mai iau, anul trecut i-am luat un Pagani, că era înnebunit. Acum, de când îl are, s-a mai liniștit. Nu, el nu e păgân, e mașina aia de un milion jumate, de-ăia buni.

M-am luat cu vorba și nu v-am spus ce v-am pregătit de Dragobete. Păi, ce să fie, m-am adaptat la economia de față și v-am preparat

Buchet de inimioare din floricele de porumb cu caramel

 

 

și

Inimioare de lavă de ciocolată, bezea dublă cu inimă din filling de mandarine cu coajă, sirop de mandarine și concassé de migdale, nuci și alune prăjite.

 

 

Pentru Chocolate Lava Cake aduceți la temperatura camerei 2 gălbenușuri de ou, 2 ouă și 200 g unt (80-82% grăsime).

Încălziți cuptorul la 200⁰C.

Puneți untul la topit pe bain marie, apoi 400 g ciocolată neagră mărunțită, amestecând lejer, periodic, până la omogenizare. Lăsați deoparte să se tempereze.

 

În paralel, mixați ouăle cu 70 g zahăr alb tos, peste care pudrați printr-o sită 70 g făină și mixați în continuare la viteză medie, până ce compoziția devine cremoasă.

Turnați în fir ciocolata și untul peste mixul de ouă, zahăr și făină, amestecând prin scufundare, cu o spatulă siliconică.

Ungeți formele de copt cu o pensulă înmuiată în unt și presărați zahăr tos pe fund și pereți.

Turnați amestecul în forme, umplându-le ¾ și introduceți la nivelul de mijloc al cuptorului.

Este gata după 10-12 minute, când se formează mici crăpături, ca pământul vara pe secetă.

Un minut în plus în cuptor, le transformă din vulcan de ciocolată, în negrese. Bun și-așa, nu-i cu supărare, vă iese sigur data viitoare.

Consumate calde, deci să curgă lava, ori răcite la temperatura camerei și puse la congelator pentru câteva ore, vor asigura o a doua revelație.

După ce ați scos Lava Cake-ul, micșorați temperatura cuptorului la 110-130⁰C, oricum va lua ceva timp să scadă, așa încât aveți timp să pregătiți Bezeaua, pe care o realizați din 2 albușuri de ou, acelea care v-au rămas de la Lava Cake, aduse la temperatura camerei, mixate cu 1 praf de sare până fac mici creste, apoi la viteză maximă, cu 100 g zahăr tos, turnat treptat, la care finalmente adăugați ½ linguriță de amidon și ½ linguriță de oțet. Eu am folosit cu succes, oțet din cidru de mere. Mixați până ce se formează moțuri care se întind și rămân ferme și, desigur, până la dizolvarea completă a zahărului, dar nu exagerați cu mixatul. Puneți hărtie de copt pe o tavă de cuptor, lipiți-o la colțuri cu câte o picătură de mixtură, trasați cu un creion și un pahar vreo 9 cercuri de 6 cm diametru și spații de 2,5 cm all round, ocupați cercurile cu jumătate din cantitatea de mixtură, formând 9 discuri, masând circular spuma cu reversul-convex al unei lingurițe, apoi introduceți pentru 30 min tava în cuptorul cu ușa ușor, dar ușooor întredeschisă.

Între timp, într-o tigaie uscată, dar foarte uscată și încinsă bine la foc mic, prăjiți câte 30 g de nuci, migdale și alune de pădure. Săltați des tigaia, nu vreți să se ardă așa o bunătate. Aveți ca și asigurat fondul muzical, în mâinile voastre tigaia nu e una oarecare, e metamorfozată-ntr-o chitară, iar boabele sărind ritmat în cutia ei de rezonanță, sunt voci contrapunctate, apoi, când mirosul devine insuportabil de atrăgător, o să știți când, vă asigur, închideți focul, răsturnați-le pe un fund de lemn și rugați-vă în gând să se răcească mai repede, încât să furați câteva, deși nu vă vede nimeni, însă plăcerea care vă va cuprinde e atât de mare și … știți asta, nu e prima dată.

Mă rog, cred că mi s-au încurcat rețetele cu Dragobetele. Nu mai #Rezist.

Lăsați boabele să se răcească, apoi cu un ciocan de lemn, de aluminiu, de oțel sau cu un sucitor, un plăcintor, un făcăleț, masați-le tandru, dar ferm și într-un happy ending, zdrobiți-le grosier. O să le placă. Apoi, amestecați-le, să nu se mai cunoscă între ele. Ați realizat și concassé-ul.

La Fillingul de mandarine cu coajă folosiți 200 g (net) coji de mandarine, de la care îndepărtați pielița albă, 200 g pulpă de mandarine, 150 ml apă rece, 120 g zahăr tos și 2 lingurițe amidon de porumb. Cojile de mandarine, odată curățate, le tăiați în fâșii fine de 2-3 mm grosime și, dacă doriți, ca să li se atenueze amăreala, le puneți în apă rece timp de până la 48 ore, schimbând apa la fiecare 12 ore sau le opăriți de două ori cu apă adusă la fierbere, apoi le scurgeți printr-o sită. Într-o cratiță, puneți la foc mic toate ingredientele, mai puțin amidonul, pe care îl dizolvați în 40 ml apă rece. Amestecați periodic, până ajunge la consistența dorită. Asta ar trebui să ia între 15-30 minute de fierbere la foc mic. Pe final, turnați amidonul dizolvat, omogenizați și testați consistența sosului prin metoda lipicelii între două degete, ori trageți cu lingurița o dâră pe farfurie sau picurați sos în apă, urmărind dacă se fac biluțe… Ultima puteți să o ștergeți, primele două metode sunt suficiente. Lăsați la temperat, nu vă băgați lingurița direct în el. Știu, eu n-am #Rezist-at.

Scoateți din cuptor tava cu bezele, întindeți peste fiecare câte o linguriță de filling de mandarine, așezați deasupra restul de spumă și presărați ¼ concassé. Introduceți din nou la cuptor pentru 45 minute, cu ușa ușor întredeschisă, după care închideți focul și lăsați să se răcească în cuptor.

Siropul de mandarine presupune 200 g zahăr alb tos, 70 ml apă rece, zeama de la ½ lămâie, 2 mandarine. Puneți zahărul mușuroi, înconjurat de apă, într-o cratiță la foc mediu-mic, lăsați să spumeze bine, fără să amestecați, balansați cratița circular pe orizontală, de câteva ori, până ce zahărul a bolborosit complet, turnați zeama de lămâie, va bolborosi iar, turnați zeama unei mandarine și iar, se va petrece exact cum spuneți, apoi lăsați să se clarifice, omogenizați cu o spatulă, lăsați să ajungă la consistența dorită și închideți focul.

Gata, acum gândiți-vă la plating, deși, nu știu ce ați făcut până acum.

 

Cu Inimioarele din floricele de porumb și caramel, e și mai simplu. 100 g boabe de porumb pentru floricele, 1 lingură de ulei neutru ca gust, 1 lingură unt. Într-o cratiță încăpătoare amestecați uleiul cu untul la foc mediu-mic cu 1 praf de sare de mare. Când s-a încins, puneți porumbul, amestecați să ia toate boabele grăsime, puneți capacul și rugați-vă, în primul rând pentru ca cratița să fie suficient de încăpătoare, și din nou, ca să vă rămână cel mult cinci boabe neexpandate. Când nu mai pocnește, e semn să luați de pe foc. În altă cratiță, 200 g zahăr tos alb, în chip de redută așezată în formație de mușuroi, apărat de un șanț cu apă, de vreo 70 ml. Procedați la fel ca la siropul de mai sus, acum doar repetăm. Nu amestecați, lăsați să spumeze, legănați circular orizontal obsesiv, puneți 1 lingură de unt, lăsați să spumeze, amestecați cu o spatulă, puneți ¼ linguriță bicarbonat de sodiu, care va transforma zahărul caramelizat și untul într-o mixtură de culoarea și consistența mierii. O turnați fără zăbavă peste floricele și amestecați cu o lingură corespunzător de mare. Lăsați să se tempereze, apoi puneți în forme sau modelați inimioare în căușul palmelor. Gata!

 

Astăzi m-a lovit dărnicia. Vă rog, poftiți! Să vă ajungă la inimă, dar să nu se depună!

Fii Fun! Fii Hot! Fii Cool! E Pasiunea Ta!

 

 

 

 

 

 

 

Foto credit: Narcis Gaidargiu, arhiva Google

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.