Delta pentru toate anotimpurile

de Eugen Petrescu

 

Începând de acum se alătură redacţiei noastre prof. Eugen Petrescu, un împătimit al vieţii lacustre şi un mare descoperitor al frumuseţilor Deltei Dunării. Prof. Eugen Petrescu este de mulţi ani iniţiatorul şi coordonatorul taberelor ornitologice ale Societăţii Ornitologice Române (S.O.R.) de la Maliuc şi Vadu.

I-am uimit de-a lungul timpului pe mulţi dintre cei ce mă întrebau care sunt, în Delta Dunării, anotimpurile mele preferate, răspunzându-le că toamna şi iarna sunt cele ce mă atrag în mod deosebit. Astfel de afirmaţii venite din partea cuiva care a petrecut aproape 40 de ani în Deltă li se păreau mai degrabă nişte teribilisme… Sper că mă voi putea face mai bine înţeles în cele ce urmează.. Pentru că totuşi, locul atât de comun şi azi, care se mai răsfaţă încă în majoritatea pliantelor turistice, acela că Delta e atractivă numai primăvara şi vara iar uneori la începutul toamnei poate prezenta interes pentru pescari şi vânători, se bazează pe o imagine construită de-a lungul a zeci de ani, cu o obstinaţie demnă de o cauză mai bună, de către cine ştie ce funcţionari anoşti din birourile Ministerului Turismului şi ale ONT-ului din perioada comunistă, oameni ale căror cunoştinţe despre Deltă se limitau probabil doar la cele obţinute în câteva delegaţii „de plăcere” la Tulcea, cu sumare deplasări în Deltă la o ciorbă de peşte, urmate de obişnuitele chiolhanuri organizate de responsabilii turistici locali, unde oficialii bucureşteni se puteau consulta printre două rânduri de pahare cu chelnerii ce-i serveau şi erau consideraţi adevăraţii experţi în turismul deltaic.

 

Mai trist şi inexplicabil este faptul că, şi după 20 de ani de la căderea comunismului, promovarea turismului în Deltă a rămas tributară unui „brand trunchiat”, unui produs fabricat de birocraţia comunistă care s-a mulţumit să rezume expresia unei mentalităţi comune a turiştilor ocazionali şi să dea satisfacţie intereselor gestionarilor şi profitorilor de pe urma turismului de masă care se limita la excursia cu vaporul şi la „jupuirea turiştilor” în cele câteva restaurante de lângă hotelurile din Deltă unde se serveau în grabă, parcă „la bandă”, în maniera cantinelor de la fabrica de mâncare, prânzuri pipărate ca preţ, la care atracţia principală o constituia un borş de peşte, de cele mai multe ori un simulacru grosolan, făcut din peşte vechi, congelat, cu  un gust dubios…

 

Nu doresc să se înţeleagă că aş nega în vreun fel potenţialul extraordinar al Deltei strălucind în sărbătoarea primăverii şi verii, când frumuseţea deosebită a peisajului şi bogăţia florei şi faunei pot tulbura şi pe cei mai puţin receptivi vizitatori, dar cred că Delta Dunării poate oferi mai mult şi merită şi altceva decât menţinerea ei în această inerţie a gustului comun. E necesară o viziune nouă şi o strategie mai inteligentă, bazată pe o reală cunoaştere a potenţialului Deltei în promovarea unui turism continuu pe durata tuturor anotimpurilor, dacă se doreşte încurajarea acelor activităţi turistice ecologice şi profitabile în acelaşi timp, care să fie o alternativă viabilă de câştig pentru populaţia locală, în locul altor activităţi cu mare impact asupra naturii precum pescuitul industrial, agricultura intensivă din zonele desecate ale Deltei şi „turismul de masă” practicat tocmai în perioadele sensibile de  primăvară şi vară, când efectele acestuia asupra biodiversităţii pot fi deosebit de grave.

 

Turiştii străini mă întrebau mereu cum este iarna în Deltă; era de înţeles curiozitatea lor şi chiar scuzabilă impresia, greşită, datorată sumarelor sau aproximativelor lor cunoştinţe de geografie a României, cum că aici iarna trebuie să fie foarte grea şi total neprielnică turismului, dar tristeţea mare apărea când descopereai că şi în mintea majorităţii turiştilor români, în Deltă pare să fie nu numai un  adevărat pol al frigului, ci chiar o Siberie a României pe care trebuie neapărat să o eviţi în sezonul rece. Să fie oare vorba numai despre ecoul întunecat, perpetuat din perioada comunistă când Delta era şi un loc de exterminare a deţinuţilor politici şi unul dintre cele mai puţin dorite locuri de efectuare a pedepsei pentru deţinuţii de drept comun!? Cert este că şi astăzi la nivelul specialiştilor guvernamentali din Ministerul Turismului, nimeni nu încearcă să rupă acest cerc vicios al ideilor anacronice, preconcepute ce planeză asupra turismului în una dintre cele mai frumoase rezervaţii din Europa şi când spun asta nu mă refer doar la problema perioadelor de vizitare a deltei, ci la necunoaşterea cerinţelor tot mai diversificate de pe piaţa turistică internaţională, la absenţa unei viziuni integratoare, bazate pe studii şi cercetări adevărate. Prezentările pe la târgurile internaţionale de turism se mai fac după acelaşi calapod învechit de către aceiaşi funcţionari nepregătiţi şi total indiferenţi, în timp ce întreprinzătorii din turismul deltaic, majoritatea fără o pregătire de specialitate sunt lăsaţi singuri să bâjbâie, să se descurce în ceaţa unei tranziţii fără sfârşit, neoferindu-li-se nici un sprijin real, nici o perspectivă pentru acea dezvoltare durabilă prin turism care a devenit o simplă expresie a noului limbaj de lemn ce se vorbeşte azi pe la diversele şedinţe şi simpozioane mai mult sau mai puţin oficiale…

 

Să ne întoarcem însă la aspectele mai puţin cunoscute ale Deltei, la acele imagini care ar trebui revelate cu  pricepere şi pasiune potenţialilor vizitatori români şi străini.

 

Toamnele şi iernile Deltei sunt în marea lor majoritate blânde pentru că există o influenţă benefică a mării care favorizează şi pătrunderea cu uşurinţă a aerului cald de la sud. E adevărat însă, pe de ală parte, că Delta fiind un spaţiu plan e deschisă şi la influenţa vânturilor reci, nordice, atunci când acestea suflă, apărând uneori perioade inconfortabile, dar acestea de cele mai multe ori sunt de scurtă durată, iernile adevărate nedepăşind de obicei două săptămâni. Cam o dată la 5 – 7 ani apar ierni adevărate când apele îngheaţă parţial, foarte rar în întregime, dar acesta este un eveniment deosebit, spectaculos care, dacă n-ar fi problema transportului greoi din acea perioadă ar putea deveni foarte atractiv din punct de vedere  turistic. Inconfortul atât cât este în realitate şi nu în minţile înfrigurate ale turiştilor se datorează nu atât temperaturilor scăzute ale Deltei cât prejudecăţilor căci, dacă s-ar compara diagramele temperaturilor din sezonul rece cu al altor zone din ţară, rezultatele i-ar surprinde pe mulţi din cei ce bănuiau că în Deltă e un pol al frigului. Inconfortul, cât este, se datorează de cele mai multe ori echipamentului neadecvat al turiştilor şi incapacităţii operatorilor de turism de a-i pregăti pe aceştia, care înţeleg mai greu că în timpul excursiilor pe apă cu barca sau şalupa, de regulă nu e prea mult spaţiu pentru mişcare şi vântul umed e mult mai pătrunzător decât frigul uscat de la munte, de exemplu, toate acestea făcând ca senzaţia de frig să se instaleze mai repede ca la aceia ce se află în mişcare într-un climat mult mai sever. Pentru cei preveniţi, bine echipaţi, astfel de probleme nu mai vor  prezenta atâta importanţă şi ei vor putea să se bucure de frumuseţea mai sobră, aproape austeră a toamnei târzii şi a iernii, purificate cu  discretă eleganţă de penelul Marelui Artist..

 

Fascinanta legănare a întinderilor de ape, hrănite cu oglindirea unui cer albastru în care imensităţile de stuf galben îşi răsfrâng căldura acumulată în halucinantele veri dobrogene poate fi un spectacole de neuitat, la fel cum şi cerul înnorat, mai sumbru în sticlirile oţelite ale apelor dă peisajului un farmec aparte, o atmosferă în care ceaţa de toamnă, sau de iarnă are rolul ei în regizarea unei blânde melancolii. Sălciile desfrunzite îşi proiectează pe cer caligrafia labirintică a crengilor cu irizări roşiatice, printre care se cerne o lumină filtrată din uşoara oboseală înceţoşată a  zilelor. Pe gârle şi canale la adăpostul stufului şi al sălciilor e plăcut, chiar şi atunci când suflă vânturi neprietenoase. Imaginea răsturnată în ape a sălciilor sugerează reţeaua fină a unui năvod în care stă gata să se prindă ceva din misterul apelor întunecate. Din când în când stoluri de raţe în zbor rapid se pierd, ca un vifor din senin, peste întinderile de stuf şi papură iar cele câteva  egrete sau stârci tulburaţi din pânda lor de pe maluri se înalţă ca într-o stampă japoneză, doar sunetele lor aspre aducând ceva discordant în poezia locului…În armonia calmă, contemplând peisajul te poţi întoarce spre sine, iar apoi, regăsind cheile pierdute în rutina anilor, poţi deschide poarta spre natura adevărată. Aerul clar, proaspăt îţi pătrunde parcă singur în piept fără nici un efort, inundându-te cu linişte. Acum nu mai e nici vacarmul bărcilor cu motor din timpul „sezonului clasic”, nici verdele omniprezent şi oarecum ţipător din timpul verii, totul e farmec în discreţia şi puritatea culorilor. Nu-ţi trebuie decât ochi deschişi şi câteva clipe de abandonare a tuturor locurilor comune auzite despre deltă, pentru a permite bucuria unui nou început, sărbătoarea pură a unui spectacol unic. În curăţia lor, apele cu oglinzile lacome incendiate de amurg fură umbrele păsărilor ce zboară în stoluri imense peste lac. Nici frigul, nici vântul nu pot face să pălească gâlgâitul luminii târzii peste valurile ce încă refuză stăpânirea nopţii şi e destul doar ca luna să apară, ca nebunia argintului viu să înceapă furtunos pentru a se domoli odată cu căderea vântului ca mai apoi şi argintul să îngheţe într-o imensă oglindă ce proiectează  ţărmurile cu sălcii şi stuf în înfiorate plăsmuiri ale poveştii.

 

De mii de ani întinderile de apă cu răsărituri de soare sau lună, cu hemoragia de neoprit a  amurgurilor în adâncuri au găsit în sufletul omului neistovite resurse de uimire şi încântare. Şi unde, dacă nu în Deltă, mai poţi fi martor al acestor jocuri năucitoare ale luminii în noi, ai zice că suntem victimele unui straniu caleidoscop, fără odihnă în imaginaţia sa dezlănţuită, ce ne hăituieşte visele, invadându-ne fiinţa cu o înfiorare ca din zilele începutului, spulberându-le cârcotaşilor, zeflemiştilor încercările de a  reduce la banal şi derizoriu minunea .

 

După astfel de peregrinări în aerul răcoros, mai mult ca sigur că şi apetitul nostru se va dezlănţui asupra meselor tradiţionale cu preparate din peşte. Vara, tracasaţi de căldură nu vom avea niciodată aceeaşi dispoziţie şi receptivitate pentru preparatele gastronomice locale. Peştele e mai proaspăt, oamenii locului mai relaxaţi, nepresaţi de atâţia turişti, vor putea să vă facă părtaşi la autenticele modalităţi de preparare a peştelui, la o atmosferă tipică de familie, greu de realizat în plin sezon.

 

E păcat că am lăsat să se piardă atâtea din tradiţiile locale, că frumoasele comunităţi ale pescarilor lipoveni şi ucraineni s-au destructurat, că arhitectura locală atât de bine armonizată cu natura Deltei a fost înlocuită de prostul gust aproape agresiv al noilor construcţii, astfel că tot mai rar te întâmpină ceea ce făcea pitorescul aşezărilor pescăreşti, apoi dispariţia atmosferei patriarhale cu pescari bărboşi, adevăraţi cititori în ape, împingându-şi bărcile negre cu ghionderele lungi  pe gârliciurile limpezi din desişurile tainice de stuf pentru a reveni cu uimitori peşti strălucitori zbătându-se pe podeaua bărcii…

 

Prea puţini din potenţialii turişti ştiu că Delta Dunării departe de a fi un loc părăsit de păsările care au făcut-o faimoasă în lumea birdwatcher-ilor este un loc de iernare pentru multe zeci de mii de păsări din nord. Imense stoluri de lişiţe, sumedenii de raţe sălbatice, cu destule specii rare din nord, lebede de iarnă, de vară, zeci de mii de gâşte sălbatice şi suficiente exemplare de păsări răpitoare urmărind, hărţuind şi vămuind toate aceste stoluri. Este vorba de codalbi, acvile ţipătoare mari, ereţi, ulii şi şoimi care uimesc prin numărul lor, mult mai mare ca primăvara şi vara. Iar când e ger mare şi lacurile şi gârlele îngheaţă parţial, contrar aşteptărilor, păsările nu pleacă ci pot fi văzute aglomerări de zeci de mii înotând în permanenţă, menţinând apa în mişcare pentru a nu îngheţa, chiar cu riscul de a fi prinse cu uşurinţă de răpitoarele ce pândesc de pe maluri; păsările nu părăsesc ochiurile de apă care ar îngheţa în câteva minute fără agitaţia lor. Spectacolul luptei pentru viaţă se împleteşte cu acela tulburător al sacrificiilor cu care se câştigă această izbândă. Chiar dacă nu există varietatea speciilor din timpul primăverii, toamna-iarna apar destui oaspeţi rari precum: lebăda mică, gâsca cu gât roşu, ferestraşul mic, şoimul de iarnă, acvila ţipătoare mare şi altele pentru care pasionaţii de păsări sunt gata să străbată mii de kilometri, numai ca să vină aici să le vadă, nu să le împuşte cum şi-ar imagina unii.

 

Este ultima  ruşine cu care ne-au acoperit aleşii noştri parlamentari când au aprobat dreptul de vânătoare în Delta Dunării, cea mai importantă rezervaţie din Europa. Deşi numărul vânătorilor localnici din Deltă este cu totul insignifiant, s-a aprobat, nu pentru localnicii care nu au bani nici pentru arme, nici pentru autorizaţii de vânătoare, ci pentru noua clasă de îmbogăţiţi, care are deja aere şi hobby-uri de veche aristocraţie, s-a aprobat, pentru „pohta”domniilor lor, dreptul de a vâna şi în rezervaţii.

 

Rândurile de faţă nu se vor decât un început de pledoarie pentru Delta tuturor anotimpurilor…Iar dacă vizitarea ei în perioada sezonului rece nu răspunde întrutotul exigenţelor celor prea comozi, avem convingerea că există destui iubitori ai naturii capabili să accepte provocarea de a descoperi într-o mică aventură şi minunea unei altfel de delte, mai discretă, mai puţin gălăgioasă în culori şi cântece de păsări, dar sigur la fel de fascinantă şi de neuitat ca aceea deja „clasică”.