De ce este bine ca barca să meargă pe apă ! ?

de Stelian Marinescu

Cine are de transportat un yacht, pe cale terestră, până în Portul Tomis, trebuie să se gândeasca bine înainte de face asta. Ce am păţit, încercând să-mi ajut un prieten, pentru a obţine o autorizaţie de circulaţie şi aviz de traseu, de la Primăria Constanţa, este demn de cartea recordurilor.

Domnul dr. Anuţa, de la Râmnicu Vâlcea, este proprietarul unui velier cu un frumos nume: ,,Cozia’’. De doi ani dl. doctor s-a ocupat de modernizarea propriei ambarcaţiuni la Vâlcea. Anul acesta s-a hotărât să-şi aducă barca la mare, în Portul Tomis, unde de altfel este înmatriculată. Omul, dorind să fie corect, a apelat la mine, constanţean fiind şi velist împătimit, ca să-i obţin autorizaţiile necesare. Crezând ca este o treabă uşoară, m-am aventurat cu entuziasmul începatorului şi cu inocenţa neimplicatului într-o astfel de birocraţie. De la Informaţii am aflat că trebuie să mă adresez, mai întâi, unui anume domn Geladet, ce are biroul la City Mall. M-am deplasat acolo, l-am găsit pe omul cu pricina care a fost amabil, dar şi-a declinat competenţele din prima şi m-a redirecţionat la sediul Primăriei, din strada Mihail Kogalniceanu, către un anume domn, Nuţu. Imediat am ajuns la adresa indicată unde cu chiu- cu-vai am reuşit să găsesc loc de parcare. Adevarul este, că locuri ar cam fi, dar sunt rezervate personalului Primăriei. La intrare am fost blocat de femeia- gardian, cu vârstă incertă, dar robustă :

-Pe cine căutaţi ?

-Pe dl. Nuţu.

-Nu e aici !

-Bine, dar când revine la birou ?

-Nu ştiu, nu-i treaba mea.

Contrariat , am scos telefonul şi am sunat la un consilier local pe care îl cunoşteam ca să-i cer ajutor. Conversaţia fiind în stradă, a trebuit să vorbesc cu voce tare. De data aceasta, doamna gardian a fost atentă şi a înţeles că s-ar putea să cunosc o persoană importantă. Deodată, un domn care coborâse dintr-o maşină a primăriei mi-a spus :

-Dacă aveţi răbdare, vorbiţi cu mine.

Norocul a început să-mi surâdă şi am ajuns în biroul unei doamne amabile care m-a consiliat cum să completez o cerere. Am lăsat-o la dumneaei cu rugămintea să mă aştepte să aduc copii după certificatele de înmatriculare ale capului de tractor şi a remorcii cu care se făcea transportul bărcii, la Constanţa. Bucuros, m-am reprezit până la birou să cer prin e-mail copii ale certificatelor. M-am întors şi le-am anexat la cerere. Mi s-a solicitat şi un număr de telefon, în caz că mai este nevoie de ceva. Tot ce se întâmplase până atunci s-a încadrat în intervalul orar 8 – 11 dar, la ora 13 m-a sunat dl. Nuţu să mă întorc să completez altă cerere deoarece prima nu era bună. De data acesta mi-a dictat el personal cererea şi m-a trimis la SPIT(Serviciul Public de Impozite şi Taxe) să achit  taxele aferente. Am dat fuga acolo, mi-am luat număr de ordine şi am aşteptat o oră la rând. La ghişeul nr.2, unde m-a repartizat calculatorul era o domnişoară tânără, despre care am aflat mai târziu că se numeşte Feticu. După ce a înţeles ce doresc s-a declanşat o adevărată furtună. A plecat în spate, unde presupun că era şefa, a întrebat colegii, mi-a cerut relaţii despre natura transportului şi în final, după o jumătate de oră, am ajuns la o întelegere negociată;  să plătesc maximum de tarif, numai să văd odată acele autorizaţii de circulatie eliberate, pe care mi le cerea dl. Nuţu.

Numai că, între timp, m-a sunat însuşi dl. Nuţu să mă anunţe că nu poate să-mi dea avizul de traseu dacă nu obţin o autorizaţie şi de la Poliţia Rutieră.

M-am întors la dl. Nuţu în jurul orei 16. 00 şi am primit cererea în original, cu o notă de înaintare către Poliţia Rutieră, de unde se cerea un punct de vedere pertinent. La Poliţie un domn comisar isteţ, al cărui nume nu am să-l dezvălui, a descoperit imediat o şicană. Nici vorbă de necesitatea unui aviz, deoarece proprietarul tramei stradale este Primăria Constanţa. M-a chemat a doua zi să-mi înmâneze un răspuns oficial din care reieşe că nu este necesar avizul poliţiei decât dacă vehiculul depaşeşte 40 metri lungime iar lăţimea să fie mai mare de 5 metri.

Nu era cazul nostru  deoarece barca nu depăşeşte 5 tone, iar capul de tractor şi remorca au fiecare câte 7,5 tone. În total 12 metri lungime.

Ajung din nou în strada Kogălniceanu. Mă poticnesc la intrare de noua femeie- gardian, ajung la Biroul Trama stradală şi constat că funcţionara Feticu îmi eliberase autorizaţiile pentru data de 7 spre 8 iunie şi nu pe data de 13 iunie, cum solicitase în prima cerere. Dau fuga din nou la SPIT şi o caut disperat pe dna. Feticu. O găsesc, dar nu mă poate ajuta pentru că intra într-un examen. Îmi promite că dacă revin la ora 13.00 mă va ajuta. Între timp mai rezolv nişte treburi la birou şi la ora 13.00 sunt prezent la serviciul financiar. Mă uit preţ de 10 minute după dna. Feticu dar nici urmă de ea. Înţeleg că trebuie să iau din nou un bon de ordine şi să stau la coadă. Am 14 persoane în faţă şi nişte funcţionari care nu se grăbesc deloc. După o oră şi jumătate ajung în sfârşit la ghişeul 1. Pe funcţionar îl cheamă Şerban. Este un băiat tânăr şi pare dezgheţat. Mă ştie din ziua anterioară pentru că o consiliase pe colega Feticu. Mă anunţă că în principiu se poate modifica autorizaţia . Se duce şi el în spate, la şefa şi revine cu altă părere. Va anula vechile autorizaţii şi va face altele, dar tot cu data de emitere 7 iunie, valabile însă pentru data de 13 iunie.

Este deja ora 16.00 şi  biroul din strada Kogălniceanu s-a închis. O zăresc pe funcţionara Feticu ieşind bucuroasă pe uşă. Cred că luase examenul.  Eu îl picasem pe al meu. A doua zi, la ora 8.30, mă lovesc din nou de femia-gardian. Mă anunţă ca nu e nimeni la biroul unde aveam treabă. “Rămâneţi afară şi nu mai fiţi aşa insistent. De trei zile ne tot frecaţi nervii”, îmi reproşează. Insist şi mă vede un funcţionar tânăr care cunoştea problema mea. Mă cheamă la birou şi începe să completeze avizul de traseu. Când aproape să primesc respectivul document mă sună dl. funcţionar Şerban care mă anunţă ca s-a strecurat o greşeală şi trebuie să-mi obţin o cu totul altă autorizaţie, pentru că încadraseră ansamblul de autovehicule la un tonaj mai mic.

Rămân nedumerit şi caut să-l contrazic, dar sunt ameninţat cu Poliţia Rutieră, care va face control pe traseu şi mă va amenda. Mă predau. Îi spun că nu mai pot continua acest razboi psihologic şi că nu mai rezist să trec pe la SPIT încă o dată. Merg totuşi la Poliţie şi întreb dacă sunt în regulă cu actele. Da, sunt în regulă îmi spune dl. comisar, chiţibuşar. În mod eronat mi se cerea taxa pe  greutatea maximă autorizată, trecută în certificatele de înmatriculare ale vehiculelor. Obosit dar cu satisfacţia lucrului extrem greu dus până la capăt dau telefon la Râmnicu Vâlcea şi anunţ că am obţinut autorizaţiile, după care reflectez cum de a devenit un lucru uşor de făcut, atât de greu.

Am decis  că totul se întâmplase datorită zilei de 13, solicitată în autorizaţie.