Cum m-am apucat de yachting acum 41 de ani(II)

de Horia Tabacu

Fuga la Istanbul părea un secret. În primul rând, atunci, Istanbul era ceva de pe alt tărâm. Informaţiile pe care le avem, astăzi, despre spaţiul cosmic le aveam, pe la începutul anilor  70 despre alte ţări, în afară de URSS. Ziarele nu scriseseră că, în timpul unei regate din cadrul campionatului naţional de yachting, profitând de un vânt bun, câţiva sportivi se opriseră la Istanbul.
Nici în club nu se prea vorbea despre asta. Devenise ceva interzis, o faptă gravă.
Probabil se luaseră multe măsuri legate de acest eveniment. Una am simţit-o noi, tinerii sportivi. Nu se mai ieşea pe mare cu bărcile cu pânze într-un cadru organizat. Antrenamentele se desfăşurau numai pe lacul Siutghiol şi Campionatul (doar la unul am participat) la fel.
Pentru un începător era mai bine şi mai uşor. Avansaţii se plictiseau.
La antrenamentele, de pe lacul Herăstrău exersam răsturnări controlate. Când catargul atingea apa ne suiam pe derivor şi redresam barca. Probabil că, pe mare, ar fi fost mai palpitant decât pe un lac, de obicei, liniştit.
Pe vremea aceea se concura la trei clase de ambarcaţiuni cu vele: Snipe, Finn şi F.D.
Timid, parcă apăruseră şi ambarcaţiunile ”Optimist”, dar nu în concursuri. Arătau ca nişte ligheane cu catarg şi puteau fi văzute mai ales pe lacul Herăstrău. Parcă, preşedintele actual al federaţiei, băiatul antrenorului Butucaru, se dădea cu Optimist, el fiind şi micuţ ca vârstă, la timpul respectiv.
Eu am nimerit la snipe şi am fost mus. Cred că antrenorul şi conducerea federaţiei, de atunci, aveau o strategie. Pentru ca sportivii de clasă să poată fi puşi mai mult în valoare era nevoie de umplutură. În primul rând clubul trebuia să aibă mulţi sportivi, pentru că aşa era şi mai serios şi bine privit. Probabil dacă erau mai mulţi sportivi legitimaţi se alocau şi mai multe fonduri şi trăia mai multă lume bine. Se dădea un caracter de masă, yachtingul devenind un sport popular şi nu apanajul aristocraţiei. Cred că acesta a fost motivul pentru care s-au făcut recrutări la liceele mai ca lumea, unde erau şi băieţi care visau altceva decât fotbal.
O regată pe lacul Siutghiol presupunea alte strategii decât pe mare. Noi, cei de la Snipe, eram învăţaţi să stăm în calea vântului, să-i căpăcim pe cei din Constanţa.
Un campionat naţional cuprindea, parcă, 6-7 regate în tot atâtea zile. Era posibil şi chiar probabil, în luna august, când avea loc, să ”cadă” vântul, adică să fie vânt slab.
Dacă vântul este foarte slab toate pregătirile competiţionale nu mai contează. Nici rezistenţa fizică, nici strategiile de concurs, nici antrenamentele pe apă nu mai au valoare. Ba chiar majoritatea dotărilor, de pe barcă, contează foarte puţin. De fapt stai şi te uiţi de unde vine vântul care soseşte în fâşii, ce zbârcesc apa.
Lacul Siutghiol era o noutate pentru toţi, în acel an. Nu se obişnuiau competiţii pe Siutghiol, cu marea alături. Ar fi fost absurd. Numai un handicapat psihic ar fi preferat un lac, banal, în fond pentru curse de yahting. Dar Partidul îl preferase şi indicaţiile de partid erau, încă de pe atunci, ca fenomenele naturii. Nu se puteau anticipa şi nu se puteau combate.
În tot ce scriu despre acei ani amintirile mele sunt înceţoşate de o pâclă de fum. Încerc să consemnez numai ceea ce mai ”văd” cât de cât clar, cu sentimentul că erorile vor fi înţelese şi scuzate.
Prietenia cu vântul însă mi-o amintesc foarte bine. Antrenorii şi oamenii cu experienţă în yachting ştiau cum bate vântul. Într-un fel asta le era şi meseria şi de vânt depindeau ei şi elevii lor într-o foarte mare măsură. Atunci învăţasem, mai ales la mare, să ştiu cum va fi vremea în funcţie de cum bătea vântul. Mai ţin minte doar că dacă se porneşte din sud ţine cel puţin trei zile.
Pe lacul Herăstrău, unde am participat  la câteva competiţii, cei cu experienţă se mişcau foarte uşor pentru că ştiau traseele curenţilor. Probabil şi pe mare erau familiarizaţi.
Pe Siutghiol asta se întâmpla mai puțin. Acolo constănţenii, duşmanii noştri de moarte (o ură, aproape, ca în fotbal, astăzi) erau de-ai casei.
Şi atunci, o soluţie la îndemână era să-i căpăcim, adică cei ca mine, cu experienţă şi pregătire sumare, să stăm în calea vântului.
Asta făceam şi ei ne ameninţau, în liniştea regatelor, cu cuţite şi lanţuri. Ne-au şi prins la o terasă prin cartierul grecesc…(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.