Cum a apărut bancnota? Datorită dacilor!

7 aprilie 201810 aprilie 2018 Gaidargiu Narcis 1 comentariu

Victor Marius GAIDARGIU & David Emanuel GAIDARGIU ●

După ultimul război daco-roman, dacii au ajuns pe continentul american, vulgus dixit.

Tezaurul dacic fusese dus prin tuneluri ce traversau munții și făceau legătura dintre Sarmizegetusa Regia și cetățile grecești aliate, de pe țărmul vestic al Pontus Euxinus.

Se pare că în Americi ar fi ajuns și fenicienii, și vikingii. Despre fenicieni și vikingi izvoarele nu dau informația ca fiind sigură, întrucât se pare că pe 1 aprilie 1492 Columb s-a putut înțelege cu băștinașii din Cuba în octombrie al aceluiași an, într-o limbă daco-latină, foarte apropiată de a sa.

Cei care au ajuns în Americi după octombrie 1492, încet și sigur, prin mai multe expediții peste Atlantic, au mutat înapoi în Europa aurul dacic, care între timp devenise, mayaș, aztec și incaș.

Conchistadorii au profitat de situația oarecum bizară în care Montezuma nu i-a putut dovedi cu acte lui Hernán Cortés, proveniența aurului. În consecință i-au fost confiscate aurul, imperiul și pământurile. Din imperiu nu rămăsese mare lucru, dar invadatorii l-au luat la pachet.

Revenit în Lumea Veche, aurul dacic a trecut dintr-o mână-ntr-alta pe la curțile europene, s-a înmulțit de-a lungul secolelor ce au urmat și s-a transformat în euro. Miliarde de euro.

Vinovate de manipulațiuni cu active bancare au fost găsite familiile Függer și de Medici.

Creștinii nu ar fi avut permisiunea de a percepe dobândă, bancherii evrei însă nu aveau astfel de probleme cu religia, au găsit și metode prin care să nu deranjeze, așa încât pentru o sumă, să zicem, de 11.000 de florini pe care o primeau de la un negustor din München, Veneția sau Florența, îi dădeau acestuia o scrisoare de credit, în care cei de la banca mamă din Florența dădeau ordin bancherului lor din Rotterdam, ca în schimbul acelui bilet, să plătească aducătorului suma de 9.000 de florini. Nici suma de 11.000 sau cel puțin, diferența de 2.000 de florini, nu apăreau înscrise pe bilet, nicidecum în vreun registru oficial, de aceea bancherii nu aveau nevoie de evidență dublă. Sau aveau? Că aici istoriile se cam încurcă. Alteori, diferența apărea sub formă de servicii care, în fapt, nu erau prestate sau ca promisiune făcută asupra unei părți din profit. Erau metode de evaziune prin care interdicția bisericească putea fi eludată. De multe ori, chiar cu ajutorul ori sub acoperirea agenților papali. De ce oare ne sună cunoscut, în strânsă vecinătate cu practicile de astăzi? Chiar nimic nu e nou sub soare?

Așa a apărut ulterior nota de garanție bancară, adică bancnota. Nevoia a fost din nou cel mai bun profesor. Motivul cel mai important al apariției acesteia era dat de avantajul că negustorii nu mai circulau prin Europa cu banii la ei, se puteau deplasa mult mai lesne. Dacă erau atacați puteau să-și pună caii pe fugă, fără să fie nevoiți să abandoneze sacii cu monede din aur, puteau să disimuleze bancnota mult mai ușor în haine sau echipament ori la nevoie să o ascundă rapid în vreun loc strategic ales, ca apoi să vină să o recupereze. Adevărata mare problemă a apărut în ultimele secole dinaintea ultimei descoperiri din 1492 a Americilor când, secătuită de războaie, de dorința de putere a regilor și avariția bancherilor, Europa traversa o mare criză a aurului. Negustorii au început să care monede de argint, apoi din bronz sau din cositor aurit, dar volumele se măriseră considerabil, necesitând organizarea breslașilor în convoaie, apărate de adevărate armate, implicând costuri foarte mari de timp, logistică și leafa mercenarilor.

Să revenim la prezent, chiar și pentru o scurtă vreme.

Pentru aurul dacic, întors în Europa în urmă cu mai bine de cinci sute de ani, în zilele noastre, ca măsură reparatorie, UE pompează euro în România, de exemplu pentru autostrăzi.

Așa se transformă euro în beton și asfalt și se alege praful de tezaurul dacic.

Miliardele de euro intră în țară, iar noi ne mândrim cu asfaltul, cimentul, lemnul, petrolul, gazele și alte materii prime românești, care ies din țară la export. E un fapt normal, ce adică a intrat în cotidian, în firescul mersului șontâcăit al societății românești. Ca să păstrăm în echilibru balanța economică, noi ne alegem cu banii și tot noi cu munca.

Da, pentru că secole la rând, în timp ce noi lucram din greu la opera de agregare ca națiune, vest europenii chefuiau pe aurul nostru și își construiau catedrale, universități, parlamente și cartiere pentru săraci.

Asta e, au făcut afaceri proaste, s-au ținut de binefaceri, n-au decât să suporte consecințele. N-au știut să plaseze bine banii, în paradisuri fiscale, acum le-a venit rândul să stea, să se uite la noi cum muncim.

Exact așa, Függerei, un cartier din Augsburg, în sudul Germaniei, a fost construit în urmă cu aproape 500 de ani de Jakob Függer supranumit „cel bogat”, unul dintre cei mai influenţi bancheri ai vremii. Függer considera că fiecare om care muncește merită să aibă un acoperiș deasupra capului. Függerei este cel mai vechi complex de locuințe sociale aflat încă în uz.

Scopul Függerei era să le ofere o casă celor dezavantajați, iar chiria de 0,88 euro pe an în echivalentul de astăzi, impusă de întemeietor în 1520, nu a fost modificată până în prezent.

Una dintre puținele, dar severele condiţii impuse celor 142 de locuitori din Függerei este ca de trei ori pe zi să se roage, pentru sufletul şi bunăstarea bancherilor. Porţile cartierului se închid la ora 22.00, iar cine întârzie va trebui să plătească o amendă între 50 de euro cenţi și un euro.

Jakob Függer a întemeiat și un fond caritabil care să finanţeze cheltuielile acestui complex rezidenţial. Cea mai mare sursă de venituri a fondului, astăzi, după 500 de ani, este reprezentată de cei 4 euro plătiți pe bilet de turiştii care vor să vadă cu ochii lor Függerei.

Jakob Függer a fost, cu nuanțele adecvate, versiunea de ev mediu a bancherului de succes de pe Wall Street. A bătut monede pentru Vatican, a condus comerţul unei mari varietăți de condimente şi a finanţat campania regelui spaniol Carlos al V-lea prin care acesta, în anul 1519, a devenit împăratul Imperiului Roman.

La vremea sa, Jakob Függer a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa, lăsând familiei o moştenire constând în peste șapte tone de aur şi numeroase afaceri, unele dintre acestea fiind în funcțiune şi astăzi.

O privire asupra tabloului modelului de business pe care s-a bazat succesul lui Jakob Függer, ne poate da răspunsuri în privința factorilor cheie și a anvergurii afacerilor sale, cât și a pârghiilor prin care reușea să controleze fiecare aspect al multiplelor sale direcții de acțiune, puse în lumina geniului său antreprenorial, politic și strategic.

Era și normal ca lucrurile să se desfășoare astfel încât aurul să fie din nou controlat de mâinile pricepute ale câtorva familii europene. După descoperirea Americilor, febra aurului transatlantic ce pusese stăpânire pe Europa, născuse o mare, dar prea scurtă bucurie. Acum, Europa se confrunta cu prima inflație monetară majoră din istorie, cauzată de abundența de aur pe piață, adus de corăbii pe drumul alizeelor.

Mai târziu, alizeele au stat la baza stabilirii rutelor comerciale ale flotelor de veliere peste oceanele Atlantic, Indian și Pacific și a expansiunii imperiilor coloniale. Astfel, alizeele au devenit vânturi bune pentru comerț, cunoscute și drept „trade winds”.

Vocea poporului, așa cum vă spuneam dintru început, nu dă greș. Se mai umflă din patriotism, doar când vorbește despre daci. Cine să ne laude, fraților, dacă nu noi? Cu bune, cu rele, cu unele fapte eroice un pic trase de păr, ca să iasă mai bine la cântarul istoriei, ne făurim singuri povestea neamului. Interesant este și faptul că nu ne contrazice nimeni, când pare că le cam exagerăm. Oare să avem dreptate, totuși?

Oricât de complicată poate fi cu adevărat istoria, cert este faptul că dacă dacii au ajuns primii în Americi, pe drumul alizeelor, au ajuns primii și în cea mai lungă regată transatlantică a marilor veliere, din istoria omenirii, regată care a durat din sec. II d.Ch. până în 1492 d.Ch.

Nu avem nimic împotrivă. Cât despre dacologi, n-a existat neam mai dac, decât poporul dac. Bravo lor, s-o țină tot așa, că avem nevoie.

Ce-ar fi viața, Universul, Dumnezeu fără necunoaștere și mister? Le-am mai prețui tot atât de mult?

Vă dorim un Paști luminat de aura misterului ce-l învăluie pe Iisus.