Cu m-am apucat de yachting acum 41 de ani(III)

de Horia Tabacu

Înainte să povestesc cum ne-au prins constănţenii la o terasă de vară aş face câteva precizări despre viața din cantonamentul de la Institutul pedagogic, din Constanţa.
Până să mă invite Dan Mihăescu, colegul şi prietenul meu cu care am navigat, aproape, în jurul Planetei, cu mineralierul Balota, să scriu la Magazin Nautic, nu mă mai gândisem niciodată, toţi aceşti 41 de ani, decât foarte rar la câte o barcă, cu pânze. Detaliile legate de cantonament, club … îmi ieşiseră cu totul din minte. Din câte am observat la oamenii cu 15-20 de ani mai în vârstă decât mine, toate amănuntele din prima tinereţe te vizitează, la un moment dat. Ele vin buluc, te copleşesc, cu detalii tulburătoare. Bătrânii din parcuri nu au dat în mintea copiilor, cum neelegant se spune, ei trăiesc alte vremuri . Şi le amintesc aşa de bine încât se mută în timpul acela. Din păcate doar ei, pentru că ceilalţi martori nu mai sunt.
Încă nu am ajuns la această vârstă dar câte ceva tot mai ţin minte.
După câteva luni de antrenamente în sala de sport a Institutului de Arhitectură, din Bucureşti şi ore întregi de dat bărci cu glaspapir, la sediul Clubului Nautic Universitar, din Parcul Herăstrău, am ajuns la mare, în cantonament.
Pentru mine şi prietenii din jurul meu orice contact cu marea era un eveniment. În fiecare an fusesem cu părinţii mei în concediu, la mare. Asta însemnând în capul meu o sărbătoate. Mulţi dintre prietenii mei nu ajunseseră niciodată pe litoral.
Acum, la finalul clasei a X-,a mergeam în cantonament cu forţele mele. Era o realizare. Faptul că vedeam marea doar prin efortul meu mă fascina. Condiţiile nici nu mai contau. Dar ţin minte că erau bune. Stăteam la internatul Institutului, undeva în zona bulevardului Lenin, pe malul mării, sau foarte aproape. Dormitorul era mare, dar noi stăteam doar câţiva în cameră. Eu eram cel mai mic şi nu mă băga nimeni în seamă. În fiecare dimineaţă alergam, poate mai mult de o oră, pe plajă. Cei mari, campionii se eschivau de cele mai multe ori. La mine nu se punea măcar această problemă. După această înviorare mergeam la Mamaia (ne dăduseră un abonament din carton în care taxatoarea înfigea creionul în dreptul fiecărei zile) unde petreceam toată ziua în barcă, pe apă… De cele mai multe ori în competiţii organizate pe diverse teme.
Am nimerit mus la snipe. Nu s-ar fi pus problema să fiu skiper pentru că eram prea nou şi nepriceput. Iar locurile erau ocupate, numărul de bărci fiind limitat. O barcă, un loc fruntaş în campionat, însemnau mult. Bani (la nivelul de atunci), scoateri din producţie şi cantonamente permanente; pentru seniori, deplasări în străinătate. Dacă reuşeai să intri în lumea yachtingului viaţa ta putea fi asigurată pentru mulţi ani, sau pentru totdeauna.
Eu eram mulţumit că stau pe gratis la mare şi că pot face sport, cu băieţi mai mari. Doream să dau admitere la Facultatea de limba şi literatura română, unde erau 27 de candidaţi pe loc. Îi spusesem asta şi antrenorului care şi-a dat seama că încep, din următorul an şcolar, şi mai multe meditaţii şi nu sunt bun pentru clubul lor. Decât ca figurant. Unul cuminte (nu beam, nu fumam, am compensat mai târziu) şi nu chiar mototol.
Mus pe snipe era postul cel mai puţin important. Mi-aş fi dorit să fiu mus pe F.D. dar eram prea uşor.
Cred că cititorii acestui Magazin ştiu că musul este al doilea membru al echipajului, cel care ţine focul, pânza mai mică dinspre provă.
Chiar aşa neimportant, în timpul regatelor cu ”vântul căzut” adică foarte slab, focul, vela mică de care mă ocupam eu devenea importantă şi putea încurca multe calcule. De aici apăreau conflicte şi ameninţări cu constănţenii, cărora eram antrenaţi să le luăm vântul, adică să ne punem între ei şi rafalele timide, ce zbârceau apa Lacului Siutghiol.
Ameninţările pe apă, de la barcă la barcă, nu îmi făceau frică pentru că alături erau colegii mai mari.
Pe uscat treburile se mai schimbau. A fost şi o bătaie în Constanţa. Undeva pe lângă o terasă din cartierul grecesc, în vecinătatea portului vechi. Am fost norocos.
În anumite zile alergam toţi la bere, la o grădină, acolo în cartierul grecesc. Băieţii mai mari beau bere, eu ascultam onorat şi respectuos ce se discuta la masă. Ei deciseseră să nu plătim şi atunci ne furişam, pe rând. Ultimii rămaşi la masă erau şmecherii şi ultimul chiar cel mai şmecher, care era încununat de toate laudele. Eu plecam primul şi aşteptam în stradă, la ceva distanţă, să văd ce se întâmplă.
La una dintre întâmplările astea au apărut câţiva constănţeni care au prins la masă doi colegi, dintre cei mai şmecheri, de la noi. S-au bătut ceva. Ai noştri au cam luat-o, dar s-au consolat cu ideea că îi prind şi ei la București, unde urma o competiţie pe Lacul Herăstrău. Oricum berile s-au plătit atunci, pentru că ieşise scandal şi au intervenit ospătarii. (Va urma)
P. S. Scriind îmi tot aduc aminte unele figuri. Numele nu se lipeşte de chipuri. Dar erau, prin CNU, între seniori şi oameni mai în vârstă, unii care trăiau numai din yachting. Şi trăiau bine. Aveau maşini de mare lux, atunci. În primul rând străine, când populaţia visa la Rai şi la Dacie. Erau scoşi din producţie (detaşaţi). Îşi făceau ei programul. Nimeni nu-i controla…