Computere cu suflet

David GAIDARGIU

Victor GAIDARGIU

Anul 2084, Terra, Calea Lactee.

De la nașterea mea, știința progresase într-atât, încât așteptarea duratei vieții umane crescuse de la 65-70 la 100 de ani și, tot de la nașterea mea, Galaxia Andromeda se apropiase de galaxia noastră cu 11,6 ore lumină. Da, ore lumină!

Optzeci și opt de ani în 11,6 ore lumină. Acum, mi se părea o nedreptate, privind imaginar spre miliardele de ani și ani lumină, pe care aveau să-i vadă generațiile viitoare de pământeni. Mă încălzeam la gândul că poate, într-o altă dimensiune a existenței îmi voi putea continua gândurile, realizările, opera. Trăiam cu conștiința vie a faptului că natura, Universul și Marele Arhitect lucrau în compensație; nici noi, nici următorii, nu aveam să vedem aceeași Lume, același Univers.

Prin 2016, bunicii mei se minunaseră văzând Stația Spațială Internațională, de fapt reflexia ei în lumina Soarelui, la 300 km deasupra Terrei, acolo unde astronauții aveau privilegiul unui scurt apus ori răsărit de Soare.

Anul 2084. Pământenii mai au în medie de trăit pe planetă, încă 44.999.999,(9) generații. Mult? Puțin? Atât mai au de trăit, până la impactul cu Andromeda. Patru virgulă patru și nouă în perioadă, miliarde de ani.

Materia universală se reorganizează în permanență. Este o mișcare în mare măsură predictibilă, calculată și updatată permanent, cauzată de extinderea Universului. Ca să fie și mai clar, mă refer aici la Universul cunoscut, cel din care facem parte.

Nu este încă foarte clar de ce Universul nostru se extinde!? … Slăbesc câmpurile și, respectiv forțele de atracție dintre elementele sale ori Universul nostru se află sub acțiunea altor universuri înconjurătoare, aflate la distanțe de neimaginat, cu care exercită interacțiuni de mărimi colosale?

Vă închipuiți? Universul, ale cărui margini nu le cunoaștem, să fie doar o mică parte a unui cluster de universuri paralele, aflate în aceeași dimensiune fizică? În mișcarea de extindere și reorganizare, materia, deși foarte bine organizată, ca la război, suferă și pagube colaterale. Unii dintre membrii planetari și stelari, roiuri și galaxii sunt sacrificați în folosul binelui comun al Universului și odată cu ei se transformă tot ce le aparține. Inclusiv noi, omenirea. Nu dispărem. Ne transformăm în praf de stele.

Pfff! Șablon.

Specia umană? Trebuie să găsim calea să ne mutăm catrafusele, încât nici în gaură de vierme să nu ne găsească preconizatul cataclism de proporții megabiblice. Și, apropo, poate chiar o gaură de vierme ne va salva, ajutându-ne să pășim într-o altă dimensiune, într-un univers paralel.

Avem timp, avem creiere, Universul lucrează odată cu noi.

Da, avem creiere!

În anul nașterii mele, Internetul cu al său World Wide Web, de-abia luase ființă.

Zeci de ani științele exploraseră apropierea inteligenței artificiale de inteligența umană. Tehnologiile evoluaseră accelerat și generațiile de microprocesoare fuseseră înlocuite pe rând de arhitecturi ce săriseră rapid peste nano, ajungând la atto, zepto și de numai câțiva ani, la yoctoprocesoare, care mobilau computerele prezentului.

Chiar și așa, computerele se aflau la ani lumină de nivelul inteligenței umane. Nu atinseseră nici măcar stadiul de iteligență umană fetală.

În urmă cu câțiva ani, se descoperise că în perioada de sarcină este benefic pentru făt să învețe muzică, matematică și literatură. Viitoarele mămici făceau cursuri în școli pilot, dedicate acestui scop. De fapt, învățau împreună, mamele își rejuvenau cunoștințele, iar fetușii erau monitorizați și testați. Progresul era uimitor, aproape că se învățau unul pe celălalt. Mecanismul nu era pe de-a-ntregul cunoscut, se crea însă o sinergie din care amândoi ieșeau câștigători. Programul de instruire prenatal nu era încă obligatoriu, dar Parlamentul planetar urma să delibereze asupra acestei probleme. Cert este faptul că nou-născuții beneficiari, posedau o inteligență nativă de neegalat, comparativ cu ceilalți, care nu erau incluși în program.

Pe scurt, instruiții prenatali erau viitorii lideri ai planetei.

Știința computerelor și a procesoarelor ce le mobilau, trecuse de multă vreme de la calculatoarele cuantice la calculatoarele biologice ori variante mixate ale acestora. Puteam dialoga între Pământ, Marte și Jupiter, aproape instantaneu. Computerele rezolvau în câteva secunde probleme de criptare care ar fi luat câteva milioane de ani deviceurilor din urmă cu câțiva ani.

Și totuși …, ne aflam încă departe de visul populării unei alte planete și, nu mai puțin, de visul la ziua în care inteligența umană va fi depășită de inteligența artificială.

Oare chiar ne doream asta?

Clonarea, modificările genetice la comandă și mai ales, în trend, venirea pe lume cu specificații distincte a noilor născuți, erau planificate cu minuțiozitate. Moralitatea discutabilă a acestor acte în urmă cu câteva decenii, fusese înlocuită de utilitate, pragmatism și lege. Doar se știa de când lumea, ce este legal, nu este neapărat și moral. Acum era valabilă și reciproca. Fusese postulată prin artificii de logică, ce țineau pur și simplu de supraviețuirea speciei, în condiții de calitate asumate.

De puțin timp, avusese loc o adevărată revoluție în domeniul inteligenței artificiale. De fapt, urma să nu mai fie chiar artificială. Se ajunsese la o limitare tehnologică a miniaturizării componentelor artificiale, dincolo de care se simțea nevoia unei revoluții.

Schimbarea majoră se produsese la nivel conceptual, printr-o inversare de sens a filozofiei privind inteligența artificială, pornindu-se acum de la materia vie.

De mai bine de un secol, umanitatea încercase să recreeze ceea ce natura concepuse în milioane de ani. Rezultatul? Mașinării care înlocuiau operațiile repetitive în producția de serie, aparate casnice și oameni de tinichea care stârneau amuzament prin imitațiile încă stângace.

A trebuit să se renunțe la suportul hardware artificial. Rămăseseră totuși, de mare valoare, experiența informatică și teoriile care îi alcătuiau fundamentul.

În condiții de laborator, au fost realizate prin clonare și alte câteva inginerii genetice, acum patentate, creiere umane conectate printr-un electrolit enzimatic, având roluri de suport, protecție și canale de comunicare a informațiilor. Prin intermediul enzimelor, informația circulă în exteriorul, cât și în interiorul creierului, sunt creați neuroni și sinapse ori, în funcție de caracteristici, este depozitată și, la nevoie, prelucrată în multiple procese paralele, desenând trasee ale unor ecuații complexe.

Realizarea acestui concept a fost posibilă prin open networking fondat de companii importante din multiple domenii, în care, printr-o abordare interdisciplinară, cercetătorii au interconectat și pus în operă studii de informatică, fizică, medicină, statistică, genetică, biochimie, neuroștiințe computaționale, psihologie cognitivă, neurolingvistică, bionică și, nu în ultimul rând, filozofie.

Rezultatul este fabulos.

Acum, din momentul în care deschidem computerul, indiferent dacă este staționar sau portabil, din clipa în care ne apropiem de casă, bicicletă sau automobil, din secunda în care intrăm în lift, știm că nu suntem singuri. De fapt, suntem permanent monitorizați, în somn sau în starea de veghe. Nu avem cum să uităm ceva acasă, la birou, în metrou sau în magazin, întrucât imediat suntem atenționați de creierul însoțitor.

Acționează ca un acumulator, ca o rezervă de inteligență aflată la purtător. Este conectat permanent în rețea și, dacă nu știe ceva, apelează la inteligența subsumată a rețelei, pe care o interoghează și obține răspuns „just in time”.

Înțelege starea de spirit în care ne aflăm și procedează în consecință, încât să ne fie bine.

Evoluează fizic, chimic și biologic pe măsură ce se maturizează. Se autoreglează, beneficiind de aportul întregului sistem din care face parte.

Reține pentru sine numai ce știe că deja formează un pattern al beneficiarului. Adică, ne învață obiceiurile, indiferent de ce natură.

Cu mulți ani în urmă cunoșteam toate numerele de telefon ale prietenilor, rudelor, colegilor. Acum, nu mai simt niciun stres, am ajutor de nădejde.

Deja mă gândesc cu groază că, inerent, se maturizează și îmbătrânește. Asta este! O să-mi iau alt companion. Și, apropo, e cu mult mai mult decât o pisică sau un câine. Prietenii aștia nu mai sunt la modă și au cam dispărut din peisaj.

Ce pot să remarc în ce mă privește, odată cu revoluția post hardware de tinichea, este pierderea unei mari părți a conștiinței, ținând mai ales de sentimente, empatie, compasiune sau regret. Multe dintre aceste funcții au fost preluate de companionii afiliați, iar ceea ce mi-a rămas de făcut este să mă comport ca și cum starea de fapt mi s-ar cuveni.

Cauza unui suflet lipsit de fond ar putea fi utilizarea din ce în ce mai rară a propriului creier?

2 comentarii la „Computere cu suflet

  • 25 iunie 2018 la 16:58
    Permalink

    Apreciez ironia dar și claritatea în detalii pe care o oferiți.( Victor Team)

    Răspunde

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.