Carnaval marinăresc

de Ananie Gagniuc

Nu! Carnavalul organizat anul trecut, de Ziua Marinei, nu se aseamănă nici cu cel brazilian, nici cu cel de la Tokyo şi nici cu cel din orăşelul Walt Disney. A fost, cum s‑ar zice, de‑al nostru, marinăresc. Ne‑am pregătit să fim, care mai de care, şic, dar şi şoc!

Întâi m‑am gândit să mă fac pirat, dar mi‑a luat‑o şeful înainte, legându‑se la ochi. Şi, aşa legat cum era, de câte ori duceam paharul la gură, îmi striga „Te văd! Te văd!”
Nici în Popey marinarul nu mă puteam travesti, pentru că soţia nu arată precum Olive. Mi‑a trecut prin cap să mă fac gondolier, dar dacă o să‑mi spună colegii „mascalţone”?

Fiind în mediu marinăresc, trebuia ceva specific. Mai bine să mă fac zeul Neptun, cu tridentul în mână… Nici aşa nu‑i bine, acum doi ani un coleg a folosit ca trident o furcă şi „ţărane” i‑a rămas porecla…

M‑am tot frământat cum să mă îmbrac, în ce să mă deghizez. Începuse petrecerea şi eu nu mă transformasem în nimic! M‑am hotărât! Iau masca contra gazelor şi umblu toată seara cu ea! Dar şi aici sunt două inconveniente. Nu am depăşit niciodată baremul de o oră şi‑apoi, cum să beau, cu masca pe figură!?

Am găsit! Mă îmbrac în costum de scafandru! Numai că nevastă‑mea, când o să vrea să danseze cu mine, ce mă fac, cu labele în picioare?

Am intrat în sală, fie ce‑o fi! Toţi cu mască, eu fără mască! Primul care m‑a abordat a fost colegul Bâlbâie care mi‑a spus drept în faţă: „Ştiam eu că chipul tău ascunde o mască …”

Unul din comandanţii de navă s‑a făcut muşchetar. Avea nişte muşchi…Am ciocnit cu el un pahar şi‑am trecut mai departe. Cu şeful, că‑i şef şi se făcuse pirat, două pahare am închinat. Am băut un pahar şi pentru soţia sa, care arăta ca o balenă, deşi nu era deghizată.

Şi uite‑aşa, până la sfârşitul carnavalului, m‑am făcut şi eu cumva: m‑am făcu praf!