Aventură pe Pogoria

Lucia Maria LAVRU şi

Theodora Ioana LAVRU ●

După ce clubul ne-a nominalizat ca beneficiare ale invitaţiei transmisă de comandantul velierului polonez Pogoria (participant la regat Marilor Veliere din Marea Neagră), ce oferea un stagiu de cadeţie pentru două românce, practicante ale sportului cu vele – restul a fost ca un vis, la care n-am fi îndrăznit niciodată să năzuim.

Noi, surorile Lucia şi Dora Lavru, legitimate la Clubul Nautic Român, urma să ne îmbarcăm pe Velierul Şcoală (V. Ş.) Pogoria, alăuri de alți trei băieţi români și 29 de elevi polonezi care parcurgeau un stagiu complet de trei luni de zile, plus căpitanul, ofițerii, ajutoarele de ofițeri și profesorii. Pe Rareș și Ștefan i-am cunoscut cu o zi înainte de îmbarcare, iar pe Mihnea, în ziua următoare.  Ne-am îmbarcat pe data de 10 septembrie şi am ajuns chiar în timpul apelului de dimineață. Căpitanul, Krysztof Grubecki, ne-a scos în careu în fața tuturor, pentru a ne prezenta. Apoi unul dintre membrii echipajului ne-a condus în cabinele pe care urma să le ocupăm pentru următoarele 24 de zile, pe timpul cursei Constanţa- Novorossiysk -Soci-Varna.

Am fost fost repartizate să efectuăm serviciile de zi şi de noapte. În cele patru carturi programul nostru zilnic rezumându-se la actvitate specifică în careul marinarilor, cart de navigaţie și întreţinerea navei. După cum au căzut zarurile, Dora și Ștefan au fost repratizaţi în primul cart, eu în cel de-al doilea, Mihnea în cartul al treilea iar Rareș în ultimul. Și ca să înțeleaga toată lumea Cartul semnifică activitatea completă de navigaţie şi întreţinere a velierului ce revine unei grupe de cadeţi pe parcursul a patru ore.

Mai mult, în fiecare dimineață, timp de patru ore, elevii polonezi desfăşurau program școlar, timp în care noi, românii, efectuam serviciile din cadrul cartului, în locul lor.

Am părăsit Portul Constanța luni, 12 septembrie, la ora 12:00. Pe cheu, în Terminalul de pasageri se molează parâmele şi V. Ş. Pogoria se îndepărtează ușor. Câteva minute mai târziu îl aud pe comandant dând ordine, dar nu înțeleg nimic pentru că limba nu îmi este cunoscută. Se oferă doi cadeţi să execute sarcinile transmise, apoi alți doi și așa mai departe. Am numărat vreo zece într-un final. Apoi, voluntarii, rând pe rând, urcă în arboradă  spre posturile lor de pe vergi, desfac velele şi revin pe punte.

Între timp, echipajul rămas pe punte, manevrează parâmele, la ordinul căpitanului, pentru reglajul veleleor despachetate.

O oră mai târziu se dă startul.

Următoarea zi, noi, românii, începem programul de lucru, fiecare integrându-ne în cartul în care am fost repartizaţi.

Primul cart face servicii administrative la bord (aşa numitul campus watch), ce presupune pregătirea mesei și curățenia în cabine şi în spaţiile comune. Desigur, ajutaţi de bucătar. În cadrul cartului de navigaţie efectuăm serviciile specifice la timonă, stabilirea cursului pe hartă, verificarea drumului pe radar și veghea de zi în prova vasului. În ultimul cart facem mici reparaţii, inclusiv la vele și curățenie pe punte. Acestea sunt sarcinile cadeţilor pe velier.

Este marţi, a doua zi pe mare şi pot spune că astăzi ne-am simțit foarte rău dat fiind faptul că nu suntem obișnuiți cu valurile generate de hula de larg, iar velierul nostru era într-un ruliu continuu. Am stat întinsă la orizontală mare parte din zi sperând să-mi treacă răul de mare. L-am văzut de câteva ori pe Mihnea zburând de la masă, țintă către toaletă. Și pe restu’ la fel. “Bobocii dau la boboci”, era expresia curentă …

Primele zile au fost grele, dar ne-am acomodat iar sarcinile pe care trebuie să le îndeplinim zi de zi, au devenit lucruri obișnuite.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Miercuri, în cea de-a treia zi, am început instrucţia de matelotaj. Ofițerii ne învăță să împletim noduri, denumirile specifice ale velelor, parâmelor şi şcotelor și desigur, urcatul în arboradă, pe catarg, rularea şi derularea velelor. Nu e complicat, dar trebuie să fii precaut. O mână pentru tine şi una pentru navă este deviza sub care ne ucrăm în arboradă, asta semnificând măsura supremă de siguranţă pe care trebuie să o exercite orice marinar. De asemenea, este obligatorie purtatea hamului de siguranță, ori de câte ori suntem chemați pe punte.

Evrika ! Este vineri, 16 septembrie, ora 17:00 şi am ajuns la Novorossiysk, în Rusia. Escala este de trei zile timp în care vizităm orașul, mergem la cumpărături și facem sport, la uscat de data aceasta, cu cadeţii din celelalte echipaje.

I-am cunoscut şi pe compatrioţii de pe Goeleta Adornate. Într-o seară, ziaristul Doru Iordache, tatăl Elenei, una din colegele de la Clubul Nautic Român, îmbarcat şi el în acest voiaj pe unicul velier românesc înscris în regată, a venit în vizită pe Pogoria pentru a ne invita la o cină românească, pe Adornate. A fost drăguţ, şi chiar emoţionant. Ciudate sunt sentimentele astea de întîlnire şi regăsire a compatrioţilor prin porturi străine. Nu m-aş fi aşteptat la astfel de trăiri doar la o săptămână de când am părăsit România. Cu acordul comandantului nostru, Krysztof, am avut la dispoziţie o oră pentru cina românească de pe goeleta Adornate. Am mâncat chiftele și plăcinte de mere, delicios bucătărite de un Chef iscusit. Chiar ne era dor de mâncare românească. Ne-am întors la ora 22:00, la timp pentru stingere.

Am părăsit Portul Novorossiysk tot într-o zi de luni, pe data de 19 septembrie. În jurul prânzului s-a dat semnalul de start, undeva în larg. Tot echipajul este prezent pe punte pentru reglarea velelor. Urmează alte două zile de regată, până la Sochi.

Dimineața, în timp ce cadeţii polonezi îmbracă uniformele de elevi noi învăţăm să navigăm sub supravegherea ofiţerilor, să guvernăm velierul, eu chiar ţin drumul la cârmă … şi mă pricep ! Ura !!!

Marţi, 20 septembrie, în drumul nostru spre Sochi, am intrat în furtună. Rău de tot … E bulău … strigă cineva din dreapta mea, în româneşte. Nu ştiu ce-i aia dar am sentimentul că este mai mult decât rău.  Ne cheamă pe punte din jumate în jumate de oră pentru reglajul velelor.  Apoi, în jurul orei 02:30 a.m, pe cartul Dorei, vântul puternic a sfâşiat o velă şi s-a dat apelul de urgenţă pentru tot echipajul ca să coborâm de pe catarg bucăţile de pânză rupte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În sfârşit, am ajuns la Sochi cu bine, pe 21 septembrie, la ora prânzului.

Orașul este o bijuterie arhitectonică, cu aer de modernism interbelic, parcă prins într-o buclă temporală, din ceea ce am văzut eu. Mi-ar fi plăcut să avem mai mult timp la dispoziție pentru a-l vizita. Cu toate acestea am apucat să vedem zona unde s-a desfășurat olimpiada de iarnă, acum doi ani. Și mă bucur că totuși am avut ghizi care cunosc limba engleză. Am observat, din păcate, că rușii nu se simt foarte confortabil cu limba engleză și că nu prea poți să comunici cu ei, altfel.

Vremea în Sochi nu ne este prielnică.  Plouă în fiecare zi… Ciudat e că soarele a apărut doar în momentul în care a urcat Vladimir Putin pe scenă, la ceremonia de premiere a primei etape a Regatei Marilor Veliere din Marea Neagră şi cred că a fost prima oară, de când am ajuns în port. Făcătură sau destin ?

Am plecat duminică, pe 25 septembrie, din Sochi. Cap compas Varna; un nou start și de data aceasta ultimul.

 

Am avut cart de navigaţie de la 12:00 la 16:00, după care am început pregătirea mesei de seară pentru tot echipajul. Mă împac din ce în ce mai bine cu toți, am legat prietenii despre care ne-am jurat că vor fi pe viaţă iar voiajele vor continua, într-un fel sau altul, tot împreună, pe orice alte yachturi. Deja simt crampe în stomac care-mi dau de înţeles că despărţirea, ruperea noastră din echipaj, la sfârşitul regatei, se va lăsa cu tristeţe mare.

 

Luni, de dimineață, Karol (unul din baieții din cartul meu) m-a trezit cu 20 de minute înainte de ora 4, pentru a-mi începe serviciul. Am privit răsăritul soarelui și cum norii se rarefiază ușor ușor, ca un fum, prin zare. Este minunat să vezi cum înoată delfinii la copastie, însoţind velierul, cum fac salturi, ca nişte salamalâcuri acvatice, în grup. Sunt obosită, însă îmi ador să intru în vibraţie cu toată această atmosferă inconfudabilă şi irepetabilă, a vieţii pe mare, la bordul Velierului Şcoală Pogoria. Este ora patru fix. Acum chiar că este nasol. Vraja ce mă curpinsese se destramă brusc căci se dă deșteptarea la bord. Julia, membră mai veche a echipajului, intră în camera de navigație, apasă pe un buton și rostește un scurt discurs în microfon, iar eu rețin primul cuvânt, ,,uwaga”, care înseamnă ,,atenție”. După care apasă un alt buton și brusc sună alarma, pe care o aud foarte clar. Mă bucur că sunt deja trează și nu e nevoie să sar din pat și să-mi acopăr urechile. Zece minute mai târziu, tot echipajul este prezent pe punte (mai puțin cei care fac serviciul adminsitrativ la bucătărie şi întreţinerea în spaţiile comune) şi începe programul de înviorare sub coordonarea ofițerului care conduce încălzirea. Apoi, toată lumea începe activităţile curente la bord iar eu îmi continui veghea din cartul meu.

 

 

 

 

 

 

 

Vineri, pe 30 septembrie, mi-am sărbătorit ziua de naștere, la bord. Cartul meu mi-a pregătit cea mai frumoasă surpriză. Din vela ruptă în timpul furtunii de pe coasta rusească, au decupat o inimimă simbolică pe care fiecare membru al echipajului și-a pus semnătura. De asemenea, mi-au cântat ,,La mulți ani” în poloneză, engleză și română.

 

 

 

 

 

 

Duminică, 2 octombrie, am ajuns în Portul Varna. Părinții lui Rareș, Ștefan și Mihnea erau deja în port, așteptându-și băieții.

Pentru noi, cei cinci cadeţi români, aventura pe mare s-a încheiat aici. Sincer, cu mintea de acum cred mi-aş fi dorit să nu debarc la Varna, mai ales că amicii polonezi insistă să continuăm voiajul cu ei, cel puţin până în Grecia, dacă nu până la finişul din Italia. Dar asta este deja o altă poveste care a dat naştere la alte planuri şi proiecte, pentru mine şi Dora.

 

Mama a venit marţi, 4 octombrie, să ne preia de la Varna. Ne-am luat rămas bun, dar înainte de asta, am avut o îmbrățișare de grup cu tot echipajul. Echipajul a venit peste noi grămadă și ne-au cuprins în brațele lor. A fost cel mai emoționant moment. Şi eu şi Dora am lăcrimat, copleşite fiind de atâta emoţie amestecată cu bucuria de a fi trăit, la bord, alături de aceşti minunaţi camarazi.

 

Deja ne este dor de ei şi de tot ceea ce am trăit. Nu știu dacă vom mai avea ocazia vreodată de a naviga pe Pogoria, dar mulțumim celor care au făcut posibil acest lucru și mărturisim sincer că nu vom uita niciodată aventura care probabil, deja ne-a schimbat viața.