Amat Victoria Curam !

Andreea Mihăescu ●

Stăteam sprijinită în coate pe balustrada balconului de la etajul trei, cu o pătură aruncată pe umeri, în timp ce priveam răsaritul soarelui și sorbeam din nectarul de caise făcut de mama.  Era dimineața dinaintea Zilei Marinei Române și pe mare se zăreau navele militare care urmau să defileze la parada de a doua zi.

 

 

 

 

 

 

Vestea o primisem cu o săptămână în urmă, iar de atunci mă tot gândeam cum începuse povestea. Cum trecuseră ultimii zece ani. Derulam în minte fiecare amintire… Peste doar câteva ore, urma să ridic disticția acordată Asociației Clubul Nautic Român, de către Statul Major al Forțelor Navale, și anume, Emblema de Onoare a Forțelor Navale.

Voi înțelegeți, pentru că mie mi-a luat ceva timp, cum am ajuns până aici?

Primul contact  serios cu apa și cu viața de  sportiv, l-am stabilit la vârsta de 3 ani, atunci când, taică-miu, deși nu era de acord, s-a lăsat convins cu greu de mama, o fostă sportivă de performanță, ca decât să îmi ducă fratele la gimnastică medicinală pentru a-i corecta postura, mai bine ne duc pe amândoi să facem sport. Și am ajuns la … înot. Piscina mică de la Palatul Copiilor din Constanța, era un adevărată bazin olimpic pentru mine. Îmi amintesc cum făceam ture, dus – întors, cu pluta în mâini, iar în capătul bazinului acceleram pentru a mă întoarce la apă mică, deoarece nu  atingeam fundul piscinei. Eram încântată și abia așteptam sesiunile de antrenament, frate-miu însă … nu rezista mult, ieșind din ce în ce mai rapid și vânăt de frig. În scurt timp am renunțat. Ne-au dus la tenis de câmp. Țin minte când am fost cu tata să ne cumpere rachetele, că, deși le-a ales pe cele mai mici eu nu o puteam susține cu o singură mână și am jucat așa cu ambele mâini pe mâner, la perete, o vară întreagă. Problema era că aici, George, al meu frate, făcea frecvent insolație așa că, în scurt timp, am renunțat și la tenis. De pe listă, am tăiat în curând și dansul modern, că de … băiat e ăla care dansează?

Împlinisem şase ani, când George, fascinat probabil de seria de filme Karate Kid, a vrut la arte marțiale! Și a rezistat destul de mulți ani. Acolo am învățat ce înseamnă disciplina, am învățat ce sunt punctualitatea și respectul. Am învățat despre ierarhie și cel mai important despre doborârea propriilor limite. Iar frate-miu … cum să mă caftească, regulamentar! Eu am renunțat după opt ani, din cauza unor criterii de vârstă, care nu îmi dădeau voie să evoluez. Au urmat câteva luni de respiro, în care am încercat handbalul și baletul … la cea din urmă, rezistând vitejește, dar fără pic de grație trei zile. Am descoperit voleiul, care rămâne una din marile mele pasiuni. Am evoluat frumos și rapid, în ciuda înălțimii necorespunzătoare. După doar trei luni concuram la Campionatul Național de BeachVolley, iar după încă două luni eram deja în lotul de Juniori 2 al echipei CSS1 Constanța. O accidentare severă la genunchiul drept și indicațiile clare din partea medicilor mi-au convins părinții că aici se va termina cariera mea sportivă. Pe mine însă, nu! Îi anunțam că ies la joacă, strecurând golănește geanta de antrenament pe ușă și văzându-mi regulat de antrenamentele mele. Și a funcționat o perioadă … după care am fost dată în vileag şi pedepsită.

Înțelegând că nu urma să mă potolosc, au căutat alternative sportive care să nu îmi solicite genunchiul și într-o zi mi-au propus cele două variante: șah sau yachting. A urmat o criză de râs și am acceptat să aflu ce este ăla yachting.

Prima experiență s-a dovedit a fi neinteresantă, lipsită de distracție sau de de adrenalină. Nimic din ce îmi promiseseră. O zi pe lacul aproape oglindă, în care am însoțit un băiat de vârsta mea, la o plimbare cu barca…aaa da și am tras de două ori de o frânghie…cam atât. Măi fraților… eu făceam plonjoane în teren, salvam mingi și dădeam chiar pase de atac…cum să zici că statul cu fundul pe bordul unei bărci la o viteză de 5 km pe oră este sport ???? Cu toate astea, am acceptat să vin și următoarea zi.

Eeeee… acum s-au schimbat datele problemei. Barca mergea cu viteză, bandată, iar eu mă uitam la valurile care se spărgeau în bord, trimițând câțiva stropi de apă pe tricoul meu, simțeam vântul în față și chiar fuseseră niște momente, pe care „ei”, le numeau ampanări, un fel de drifturi pe apă, când îmi simțeam inima tresărind. Începuse să îmi placă această nouă experiență. Aveam 16 ani, eram descurcăreață, sociabilă, dornică să evoluez, să mă afirm și să concurez. Asta a și urmat. Aveam antrenamente șase zile din șapte, de la ora 10 la ora 16. Odihnă și cantonamente.  În plus mergeam la sala de forță individual, de la 6 la 7 dimineața. M-am plimbat mult. Vecinii mă vedeau aproape săptămânal plecând la competiții. Am legat multe prietenii, iar cea mai relevantă și importantă, cu băieții de la Balcic, Alex și Toshko, cu care pe vremea accea împărtășeam secretele de pe apă din perspectiva sportivilor iar acum continuăm să o facem dar, prin ochii antrenorilor. Au fost două veri incredibile dar, am terminat junioratul și nu știam prea bine ce urmează … dacă clubul va pune la dispoziția mea o nouă clasă de ambarcațiune sau nu …

Ai mei căutau variante. Găsiseră prieteni, dispuși să  mă sponsorizeze. Însă cum? Trebuiau să facă contract de sponsorizare către o asociație, fundație, club, dar cu o clauză care să ofere certitudinea că ambarcațiunea ajunge la mine. Tot sponsorii i-au propus tatălui meu să facem o fundație doar că el a zis, hai mai bine o asociație sportivă!

Au urmat o serie de discuții serioase în familie, în care eram întrebată dacă vreau să plec pe acest drum ? Normal că vreau! Eu vreau barcă să concurez! Apoi încercau să îmi explice ce înseamnă asta și ce implică. Mă concentram și întelegeam atât cât înțelege un adolescent de 17 ani. Ei, dar mai ales taică-miu … m-au luat super în serios, consultându-mă de fiecare dată și repetându-mi că sunt suficient de mare, că deja sunt adult și eu decid. Sincer…nici nu îmi băteam capul prea mult. Îmi plăcea că mă simțeam importantă, băgată în seamă și că urma să am o barcă pe care să concurez sezonul următor.

Ehe…aici începe adevărata mea poveste despre maturitate și maturizare…Exceptând faptul că trebuia să învăț pentru BAC, să mă hotătăsc ce facultate vreau să urmez, îmi continuam programul de antrenamente, ai mei mă luaseră foarte în serios, alocându-mi fel de fel de responsabilități, legi de citit și înțeles, redactare de statut și act constitutiv, ședințe, afilieri, proiecte de management, marketing, promovare, conferințe de presă….ALOOO!!! Mie îmi era rușine să dau un telefon, aveam nevoie de cel puțin 15 minute pentru a-mi face un discurs în minte, uneori chiar și notițe scrise, plus momente de încurajare de sine pentru a transmite mesajul.

Au urmat competiții, organizate mai mult de ai mei, eu eram încă în activitate sportivă, dar îmi plăcea căci eram în centrul atenției și tuturor le plăcea să participe la competițiile organizate de noi pentru că ofeream, cazare și masă gratuită, premii mari și pentru toată lumea. Treninguri, adidași, ba chiar și vouchere valorice!

Următoarea etapă a fost construcția bazei nautice, unde iarăși eu nu am făcut mai nimic, doar că mergeam în inspecție din când în când. În noiembrie 2013, a avut loc inaugurarea bazei și…de atunci s-a schimbatu totul. Ai mei mi-au pus toate actele în brațe, la propriu, mi-au dat numărul de telefon al contabilului și mi-au zis simplu: „Te ajutăm cu ce nu te descurci!” Tot atunci am aflat că, de fapt, am reînființat prima asociație sportivă cu profil nautic din România. Clubul Nautic Român fusese fondat în 1908. Deci aveam și istorie în spate …

Primul an, haos total! Plângeam în fiecare seară și mă certam aproape zilnic cu ei.  Umblam cu o agendă după mine și cum terminam cursurile la facultate, începeam să umblu prin oraș să bifez cât mai multe obiective din agendă. Întâlniri, documente, materiale, solicitări, contracte, facturi, bilanțuri, statistici și multe altele…. Cu timpul le-am învățat, m-am cizelat, am învățat cum să vorbesc, cum să mă comport, cum să cer dar să și ofer. Am venit cu idei, mi-am dorit mai mult, am muncit mai mult, am învățat să fiu eficientă și să lucrez în echipă, căci despre asta e vorba. Cu timpul am învățat să lupt inclusiv cu emoțiile, iar cei din jur au văzut că am crescut și că nu mai sunt domnișoara de 18 ani căreia îi tremura vocea la telefon.

Iar de aici începe partea poveștii pe care o știți cu toții! Partea mediatizată a poveștii, pentru că am avut grijă să evidențiem fiecare pas pe care îl facem, și încă de când nu aveam nimic, am creat două platforme media: Magazin Nautic și  NauticaTV, expunând toate  etapele prin care am trecut: bucuriile și rezultatele noastre, grație bunăvoinței și sprijinului dumneavoastră!

La ora 10:17, mă prezentam în fața tribunei oficiale de pe esplanada din dreptul Comandamentului Flotei, din Constanţa, în prezența colegilor din Consilul Consultativ al clubului, în fața Ministrului Apărării Naționale, Gabriel Beniamin Leș, a Șefului Statului Major al Forțelor Navale, viceamiral dr. Alexandru Mîrșu, a Comandantului Flotei, contraamiral de flotilă Daniel Căpățână, a rectorului Academiei Navale Mircea cel Bătrân,  comandor conf. univ. dr. ing. Octavian Tărăbuță și a unei tribune pline ochi de cadre militare,  încercând să îmi ascund emoțiile în timp ce ridicam distincția oferită Asociației Clubul Nautic Român, pentru tot ce reprezintă el de la fondare, din 1908 și până în prezent, Emblema de Onoare a Forțelor Navale.

 

 

 

 

 

 

Mă înclin în fața tuturor și o zic cu mâna pe inimă, distincția este a Asociației Clubul Nautic Român, iar clubul suntem toți! Toţi cei care am contribuit la ceea ce este astăzi şi ceea ce incumbă acest concept de club sportiv şi familial, deopotrivă destinat performaţei sportive, inovării, cercetării în sport, loasirului, recuperării, sportului pentru toţi şi sportului pentru persoane cu nevoi speciale … Familia mea, îşi are merite ei la renaşterea lui, apoi prietenii şi susţinătorii voluntari care au sponsorizat intergral proiectarea şi punerea în operă a primei baze nautice private construită şi inaugurată în România, după mai bine 40 de ani de austeritate totală pentru aceste ramuri sportive. După înfiinţare, primul sportiv al clubului al fost chiar eu şi trebuie spus că la vremea respectivă Federaţia Română de Yachting introdusese o taxă de transfer aproape prohibitivă, pentru multe cluburi şi astfel propriul club a plătit în 2010 suma de 1000 de lei, pentru a mă putea legitima ca prim sportiv. A urmat inaugurarea ‘casei noastre’ de la Techirghiol, în 2013, când au aparut şi primele grupe de sportivi la club şi care, prin bucuria de a naviga pe acest lac au creat efuziune şi pasiuni printre prieteni şi colegi şi au atras şi alţi iubitori ai navigaţiei cu vele, SUP sau catotaj. Merituoşi sunt şi părinţii sportivilor, cei care i-au susţinut, aşa cum au putut şi i-au încurajat în permanenţă să nu abandoneze acest sport solicitant, fizic şi intelectual, ori au dat câte o mână de ajutor de fiecare data când a fost cazul. Excepţionali sunt membrii Consiliului Consultativ, care vin în permanenţă cu idei în vederea unei mai bune promovări şi dezvoltări a activiăţii noastre. Sunt mândră să fiu parte din aceasta minunată FAMILIE şi vă rog să fiţi şi dumneavoastră, pentru că avem de ce ! Astăzi meritele ne-au fost apreciate de confraţii noştri din Forţele Navale Române întocmai dictonului de pe emblema Clubului Nautic Român: Amat Victoria Curam (Vicoria îi iubeşte pe cei care se pregătesc).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Dan Mihăescu și Narcis Gaidargiu