ADMIRABILUL YACHTMAN AL AERULUI

  • Marian MOȘNEAGU•

97 de ani, bătuți pe muchie. Aceasta este vârsta temerarului Icar al literaturii române, generalul-maior veteran de război Radu Theodoru. Crezul vieții sale a fost, este și va fi mereu „Să înving sau să fiu învins!”.

Și, de cele mai multe ori a învins. Prejudecățile, birocrația, conservatorismul, amatorismul. Și, de ce nu, Viața, cu bune și cu rele, așa cum i-a fost dată să o trăiască. În cel mai demn, sobru și erudit mod posibil.

Cum a ajuns căpitanul aviator Radu Theodoru să devină amiralul yachtingului românesc? O poveste frumoasă, pe care ne-o redă în detaliu chiar domnia sa, în cele două volume memorialistice „Viața fără fard: Mărturii – Mărturisiri”.

Hai-hui pe Dunăre, în Arhipelag și peste Atlantic

„Toţi navigatorii pe mici ambarcaţii cu vele care și-au scris și tipărit păţaniile, au închinat construcţiei acelor ambarcaţii pagini pline de tandreţe. Construcţia lui „HAI-HUI 2” a fost deopotrivă un test social, psihologic și politic. Cum nu aveam o industrie specializată în asemenea construcţii, a trebuit să apelez la o mulţime de ministere și departamente.

Pentru asta era nevoie de o anume metodologie. Care începe cu o scrisoare a Uniunii Scriitorilor semnată mulţi ani de vicepreşedintele ei, Laurenţiu Fulga, mai apoi de preşedinţii succesivi, George Macovescu și Dumitru Radu Popescu.

Scrisoarea, mai corect zecile de scrisori, explicau scopul acţiunii, motivele care o declanşează, finalitatea ei. Am avut o tărie și o stăruinţă inflexibile. Atunci s-au structurat opiniile PRO și CONTRA. De la nivelul lui Ceauşescu în jos. Nici el nescăpând de memoriile și insistenţele mele, atunci când am organizat circumnavigaţia. Dând pentru mine cel mai incredibil examen non-angajare. De diplomaţie penibilă. Ca și fiul său, pe atunci prim-secretar al UTC-ului.

Acel providenţial și omniprezent Elisei Nicolescu înarmat cu scrisoarea Uniunii, mă duce la un înalt funcţionar al industriei lemnului. Care se entuziasmează pe loc. Se obţin aprobări în lanţ. Cu aprobările în taşcă, dăm buzna peste diverse combinate de prelucrarea lemnului în Bucureşti. La Pipera, tipul cheie, auzind de yacht și mare, se face vânăt. Gata să-i pleznească inima.

– Barcă pe mare? Inadmisibil! Ţâşneşte de la birou. Fuge de-i scapără călcâiele.

La TRAFAG, un inginer plictisit, doar în fiecare zi venise la el un scriitor să cumpere stejar pentru construcţia unui yacht, zice da.

– Dar stejar verde. N-am uscat.

Minte. Am văzut stive întregi. Îi spun că un yacht nu se poate construi din lemn verde. Care se deformează. Tipul crede că are umor. Zice:

– Nu mă interesează ce faceţi cu stejarul. Din partea mea, puteţi face și coteţe.

Apar cei ai vectorului PRO. Subalternii inginerului umorist. Un maistru Preda. Sculptor în lemn. Şeful depozitului, Boian. Vorbeşte cu stivuitorii. Zic oamenii aceia simpli. Ne dăm și noi seama să pleci pe mare cu o coajă de nucă…

M-au asigurat că vor alege scânduri uscate, de cel puţin trei ani, care nu vor avea nici măcar un nod cât o gămălie de ac. Acel stejar l-a fermecat pe don Giacoppo, cum este cunoscut în lumea bărcilor de la Constanţa, maestrul Iacob Frenţescu, pentru că este un maestru, care după aproape trei ani de ezitări, întârzieri, abandon și reluarea lucrului, a terminat coca și catargul minunatului meu „HAI-HUI 2”.

A doua ofensivă, la fel de cumplită, a fost dată pe frontul birocraţiei. Nu exista precedent în domeniul turismului nautic de larg. Înalţii funcţionari se tem să-l creeze. Recurg la chiţibuşării juridice și administrative. Îmi cer ca o instituţie să-mi asigure yachtul în valută. Precum se procedează în turismul auto internaţional.

Alerg. Urc și cobor scări. Deschid și închid uși capitonate. Zadarnic. Dau buzna peste prietenul meu, doctorul Radu Ozun.

– Du-te la directorul adjunct de la Consiliul de Stat al Planificării, Gheorghe Stoica, zice.

Mă duc. Amabil, operativ, ministrul adjunct vorbeşte cu omologul său de la Turism. Acesta mă îndreaptă la directorul general ONT, Secţia Relaţii internaţionale. Mă duc. Intră în joc serviciul valutar. Nu există formă legală. Fug la Uniune. Se lansează o scrisoare către Consiliul Culturii. Aici mi se dă o recomandare. O iau de la capăt. Alerg. Explic. Arăt că suntem cei mai înapoiaţi de pe Terra în acest domeniu. Că până și Papua-Noua Guynee are un Yacht Club. Că nu e vina mea dacă ne lipseşte unul cu prerogativele ACR-ului.

Bunăvoinţe reale sau simulate politicos. Îmi trebuie o hârtie de la ONT care să garanteze că dacă yachtul naufragiază, ONT-ul va plăti costul repatrierii.

Exasperat, mă duc la generalul Dragu. Telefoane. Alte înfăţişări la autorităţi civile și militare. În iarna lui 1975-1976 nu există nici acte, nici yacht. Singurele victorii le obţin pe puntea goeletei „Speranța” aparţinând cinematografiei, născută din pasiunea unui ofiţer de marină, și comandantul ei, Marin Deboveanu; la Direcţia Hidrografică și la pregătirea mea de specialitate.

Ieșind cu „Speranța” în larg de la Mangalia – goeleta plimba turiştii amatori de mare -, l-am abordat pe comandant. Cald și entuziast, comandantul Deboveanu mi-a mărturisit că strânge de-o viaţă tot felul de lucruri care ţin de marină și navigaţie. Parte le-a donat Muzeului Marinei. Când yachtul va fi gata…

Skipper de croazieră

Când yachtul a fost gata mi-a dăruit o frumuseţe de compas de corabie Asccmia Web și o alidadă. De la Direcţia Hidrografică am cumpărat hărţi și instrumentele de lucru pe hartă. Fostul meu comandant, comandorul Racoveanu m-a recomandat fostului comandant al navei-şcoală „Mircea”, profesor la Institutul de Marină, comandorul Ion Stoian, care vreme de 15 ani a făcut parte din echipa naţională de vele clasa 6 metri. Bătrânul lup de mare acceptă cu plăcere să mă aibă elev, câteva ore în fiecare zi de luni.

Încep ucenicia în ale marinăritului. De la problemele navigaţiei costiere și estimate, la geografie marină, construcţie, meteorologie, tehnica „pilotajului” unui yacht cu vele în variatele condiţii ale mării și vântului. Marinarul este pensionar. Aviatorul a trecut de o jumătate de veac. Iată că și unul și altul realizează un curs complex de marinărie împletit cu învăţăturile-concluzii trase din croazierele cu „Mircea” în Marea Egee.

Mi-am validat cursul făcut cu comandorul (r) Stoian atât pe mare, cât și la cele patru examene oficiale date pentru obţinerea brevetului de conducător de barcă cu vele, timonier și secund cuter de croazieră, apoi, calificarea maximă în materie: skipper de croazieră, care se adaugă cu cinste brevetelor de pilot de planor și pilot de vânătoare.

Cea mai pasionantă operaţie a carierei mele marinăreşti a fost alegerea, formarea și instruirea echipajelor. Am refuzat din start să-mi alcătuiesc echipaje din marinari și velişti. N-am acceptat un ofiţer de marină comercială decât la ultima croazieră, cea oceanică, spre a avea un şef de cart când mă odihneam, ceilalţi patru echiperi fiind toţi novici, la prima lor ieșire pe mare.

După apariţia primei cărţi cu „HAI- HUI 2”, am primit zeci de scrisori pline de entuziasm, în care diverși de toate profesiile și din toate colţurile ţării s-au oferit să facă echipaj. După testele de aerodrom, testele de yachting mi-au furnizat cele mai complexe fişe de personaje. Dacă am făcut testele de aerodrom sub patronajul sever al regulamentelor militare pe seama unor subiecţi instruiţi, încradaţi într-o unitate de luptă, care și-au ales cariera de războinic al aerului, având la dispoziţie tehnica de luptă pregătită de alţii, testele de yachting, cu voluntari care adesea văzuseră marea cel mult de pe litoral, s-au dovedit de o complexitate uluitoare, subiecţii reflectând toate plusurile și toate minusurile societăţii în care au crescut și s-au educat.

Inițierea transatlantică

Generalul Dragu, ştiind câte-mi lipsesc, văzându-mă alergând între Grădiştea și Siutghiol, unde Iacob îl construieşte pe „HAI-HUI 2”, mă îndrumă să-l caut la Mangalia pe viceamiralul Gheorghe Sandu. Viceamiralul, bărbat înalt, plăcut femeilor, cult, atent la întregul meu proiect, mă înzestrează cu o documentare de specialitate bogată. Stăm o noapte la şuetă.

Întors la Bucureşti, generalul Dragu îmi spune într-o doară:

– „Mircea” pleacă în America. N-ar fi rău să pleci cu nava-şcoală.

– Câte luni? – Şase!

Lucram la „Cronica eroică”. O jumătate de an lipsă din gospodărie? Imposibil, îmi spun. Ce face Stela (soția – n.n.) cu toate pe cap? Copiii, mătuşa Eugenia, bunicii, via, livada?!

Simţeam că acolo între cer și apă, aceste elemente primordiale ale tuturor mitologiilor, mă voi descoperi în noua ipostază pe care mi-o creionez cu sârg. Că îmi ofer şansa să înving sau să fiu învins, învingător, meritam creditul semnat de destinul care mă păstrase întreg din seria de întâmplări cu avioane, ori fără avioane, pentru alţii mortale. Fizic. Psihic. Moral. Social.

Învins, trebuia să-mi recunosc limitele și să mă rezum la viaţa mea de om întors la ocupaţiile ancestrale, între pomi fructiferi și viţă de vie. Și „HAI-HUI 2”? Și nevoia secătuitoare de alte orizonturi? Mai la urma urmei nu poţi urca la infinit în dura ierarhie a experienţelor spirituale și cândva, ori undeva, obosit, ori poate înspăimântat, trebuie să te opreşti, acoperind cu propria-ţi umbră numai atât cât înseamnă și semnifică dimensiunea ta reală.

Stelaspune:

– Pleacă! Este o ocazie unică în viaţă.

– Și casa?

– Rămâne în seama mea.

Aşa s-a născut „Noi, «Mircea» și Atlanticul”.

Armata avizează favorabil. Am întâlniri la forurile ei politice cu generalul Victor Voichiţă și contraamiralul Iosif Pricop. Itinerariul este fabulos. Ca și manifestările care se brodează pe el. Constanţa – Las Palmas de Gran Canaria fără escală. Escală tehnică la Las Palmas. Traversada Atlanticului. Escală în Venezuela, portul La Guyara. Columbia-portul Carthagena. Traversada Mării Caraibilor în Mexic – portul Veracruz. Veracruz – Habana, Cuba. Traversada temutului Triunghi al Bermudelor.

Întâlnire cu întreaga flotă cu vele, de la yachturi oceanice la marile veliere ale marinelor militare de pe trei continente: Europa, America de Sud și America de Nord la Hamilton – Bermuda, de unde se dă startul pentru ultima etapă a INTERNATIONAL SAIL, TRAINING RACE, ceea ce înseamnă o regată internaţională a velierelor din clasele A și B participante la serbările prilejuite de aniversarea bicentenarului independenţei Statelor Unite.

La care serbări a fost invitată și România, reprezentată de nava-şcoală „Mircea”. Regata are patru etape. Plymouth, Anglia, ridicarea velelor la 2 mai 1976. Tenerife în Canare. Tenerife Hamilton, Bermuda, Hamilton Newport, regată clasică a Statelor Unite. După participarea la serbările de la New York, ultima etapă Boston – Plymouth. La New York va avea loc marea paradă a velierelor din 4 iulie.

Întregul drum însumeză 7.318 mile marine. Am ocazia să văd toate marile veliere ale lumii. Am ocazia să văd cele mai celebre yachturi și echipaje care au participat la regatele circumterestre.

Înainte de a-l lansa la apă pe „HAI-HUI 2”, am şansa unică să mă amarinizez și, împreună cu studenţii militari, să fac şcoală. De la navigaţie la matelotaj. Am şansa să sondez patru continente. Este prima traversadă a Atlanticului făcută de un velier românesc. Premieră absolută pentru navele Marinei Militare.

Suntem la începutul lui februarie 1976. Nava ridică ancora la 4 martie. Are zile și ore exacte când trebuie să intre în porturile de escală, unde se pregătesc programe oficiale. Fac demersurile pentru a mă ambarca. Comandantul Marinei zice, da. Secretarul Consiliului Superior al Armatei zice, da. Ministrul zice, da. Zarurile au fost aruncate. Totul se precipită în ritm diabolic. Injecţii. International Certificate of Vaccination. Lenjerie. Haine care să nu jignească spiritul militar. Casete de film, fără aparat de filmat. Televiziunea nu are aparat de filmat disponibil. Topuri de hârtie. Carnete de notiţe. Manuscrisul volumului „Cronica eroică”. Am șase luni de mare ca să-l termin. Fişe. Un geamantan.

Sâmbătă, 28 februarie, la orele 03:30 demarez de la Grădiştea cu mașina încărcată. La 4 martie, viceamiralul Sandu este la bord pentru ultimele recomandări. Ne spune că-l vom reîntâlni la Newport, unde va lua comanda navei pentru OPERATIONAL SAIL ’76, apoi se dă „La posturile de manevră”.

Stela și Horia (fiul – n.n.) sunt pe cheu. Izbucnesc alămurile muzicii militare. Mă lansez în una din cele mai fabuloase aventuri existenţiale.

Nu adaug și nu scad nimic din ceea ce am scris în „Noi, «Mircea» și Atlanticul”. Am trăit câteva luni de viaţă marinărească. Uneori dură. În totală contradicţie cu viaţa de pilot, în care viteza concentra spaţiul și timpul, evenimentul și participarea emotivă, secunda sau fracţiunea de secundă fiind adesea hotărâtoare. La o navă cu vele, timpul se dilată dincolo de indicaţia ceasornicelor. Se stabileşte un alt ritm biologic. Trecerea de la un fus orar la alt fus orar impune și readaptări, pe care membrii de echipaj le suportă diferenţiat. Marea rămâne aceeași doar în aparenţă. Cerul însă, la sud de tropicul Racului, începe să-și schimbe aspectul pentru pământeanul trăitor în emisfera nordică. Apar alte constelaţii. Steaua Polară, reper de atâtea ori sentimental, dispare sub orizont. Se schimbă și oceanul. Apar cârdurile de peşti zburători. Noaptea, apele devin fosforescente. Miriade de noctilucii transformă valul de prova într-o horbotă bătută cu diamante.

Un alt univers sonor înlocuieşte sunetele pământului. Pe mare bună, abia dacă se aude vântul susurând printre catarge. Când se strică vremea, nava se umple de zgomote stranii. Furtuna chiuie besmetică, valurile foşnesc și răzbubuie izbind coca metalică transformată într-o cutie de rezonanţă. Parâmele întinse sună și vibrează. Raiurile și vergile scârţâie. Întreaga navă vibrează surd. Deferlanţi uriași încomaţi cu spumă, cresc din valuri, spărgându-se cu huiet desupra punţilor.

Echipajul urcat în arboradă să strângă velele, balansează primejdios între burţile norilor și crestelor valurilor.

Într-un deceniu al astronavelor dominat de viteză, de ritm impus de ultratehnică de la automobil la telefonul mobil, ritm care biciuie nervii, pune pinteni structurilor psihofizice, superficializează, extraverteşte, pulverizează atenţia, explodează individualitatea aliniind-o la un numitor comun; dintr-odată, între cer și mare, pe puntea sau în cabina velierului, individul se regăseşte pe sine în afara ritmului obişnuit, într-o lentoare care nesfârşeşte zilele și nopţile, timpul devenind pentru cei mai mulţi un inamic perfid. Care roade cinic și parșiv echilibrul stabilit pe pământ, între eul standardizat și obişnuinţele cotidiene devenite algoritmi biologici, psihici, morali.

Dintr-odată, eliberat de tensiune, psihicul suferă o detentă. Se instalează un fel de gol. Care, prin legile cele mai fireşti ale naturii, se cere umplut. Este perioada cea mai crâncenă a timpului ambarcărilor de lungă durată. Golul se umple de gânduri. Grija celor de-acasă apasă greu. Fiecare marinar poartă cu el o întreagă încrengătură umană. Părinţi, soţie sau amantă, copii, bolnavi, sănătoși, în prag de examene hotărâtoare, ea e puţintel mai cochetă, atunci a surprins-o lăsându-și mâna mai mult decât trebuia în mâna craiului ăluia răsuflat, fetiţa nu mai e fetiţă, şcolăriţă cu degeţele pline de cerneală, când Doamne a crescut domnişoară, portul e plin de primejdii; orele de cart, noaptea; cartul câinelui dinspre zori se umple de imagini, unele terifiante, nava, abia alunecă pe luciul fosforescent, suntem numai la 8° deasupra Ecuatorului, atmosfera este uleioasă, un ce excitant și lubric bântuie bărbaţii supuși și acestui test al abstinenţei, apoi se instalează boala de echipaj.

Nimeni nu mai suportă pe nimeni. Izbucnesc certuri violente. Apar furuncule. Apa se raţionalizează. S-au terminat fructele. Lui X i se pare că Y a primit o felie mai mare de ananas. De aici face o criză. Este persecutat. Z, împotriva oricărui spirit de camaraderie, își permite să facă o baie straşnică, când apa este pe sponci și au mai rămas 12 zile de ocean. Peste navă și echipaj tronează benefic și salvator disciplina militară.

Am înţeles de ce, pe vechile veliere, domnea un fel de teroare, pedepsele fiind crâncene. Neavând legături radio, izolaţi luni de zile pe câţiva zeci de metri de scândură, bând apă coclită și mâncând carne sărată, echipajele acelea scoase la manevra velelor zi și noapte, duceau o viaţă de iad.

Scriitorul a devenit un fel de confesor. Insulele Capului Verde. Trinidad-Tobago. Tortuga. Curaçao. Aruba. Jamaica Escală mirifică în Cuba. Desigur, m-au fascinat insulele exotice răsărind alene din mare. Desigur, am bântuit porturi exotice, fascinat de ritmurile muzicii sud americane. Desigur, am admirat frumuseţea plină de voluptate carnală a mulatrelor statuare și a creolelor feline. Am descoperit lumea lui Cortez și a Inchiziţiei.

Am trăit în câteva luni, câteva vieţi. Am trecut în câteva luni prin câteva lumi. De la Carthagena lentorilor lascive, a vegetaţiei tropicale luxuriante, a contrastelor astronomice dintre vila rezidenţială și cocioaba din tablă și cutii a negrilor, la New York-ul tuturor contradicţiilor. De la lumea burgheză a secolului XIX, dominată de o universală bunăvoinţă, curtoazie și delicateţe a Bermudelor, unde automobilul nu depăşeşte decât puţintel viteza de deplasare a pietonilor și poliţistul este un fel de gentleman dirijând surâzător o circulaţie ca într-un joc de copii, unde doamnele locului văzându-te străin te salută zâmbindu-ţi prietenos; la jungla zgârie-norilor flagelată de crimă, la răspântiile unde poliţiştii stau câte trei, cu patul Colt-ului gata să fie înşfăcat la cea mai mică mişcare suspectă sau cu marile săli, unde impotenţi și introvertiţi, libidinoși sau numai curioși, au la îndemână vrafuri de reviste porno și televizoare la care pot vedea cele mai deşănţate și oribile scene de sex, menite să le biciuie nervii uzaţi de alcool și droguri. Am avut ocazia să compar pe viu două morale. Două educaţii.

La escala tehnică din Las Palmas, autorităţile militare luaseră toate măsurile de mână forte, spre a preveni incidentele contondente dintre marinarii români, cârciumari, lumea prostituatelor, clienţii localurilor de noapte, Patrule ale poliţiei militare au împânzit oraşul. Cu deosebire, cartierul deocheat, Andamana. Protocolul învoirilor în oraş, atât al cadeţilor cât și al trupei a fost pretutindeni reglementat surprinzător.

Autorităţile militare se aşteptaseră ca grupuri de marinari învoiţi după un timp îndelungat de abstinenţă, să ia cu asalt casele de toleranţă și localurile. După care, în tradiţia tuturor marinarilor să se derefuleze; pro- vocând scandal. Amintirea crâncenă a unei escale făcută de o altă navă-şcoală a unei marine militare sud-americane, în care escală s-a încins o bătălie straşnică între echipaj și poliţia militară, era vie și pilduitoare la Las Palmas.

Aşa că lumea de pe stradă, ghizii muzeelor, autorităţile civile și militare mobilizate să preîntâpine furtuna, a rămas și au rămas uimite când de la Mircea s-au văzut plecând în oraş grupuri de câte zece cadeţi și soldaţi, conduse de ofiţeri și maiştri militari, care, în modul cel mai civilizat au ţesut oraşul, magazinele, muzeele echipaţi în uniforme albe imaculate, când ofiţerii au târguit cărţi din librării și când, de nicăieri nu s-a semnalat nici un fel de incident.

Ofiţerul spaniol de legătură, căpitanul de marină Antonio de Olivier Juan, îmi împărtăşeşte mirarea și satisfacţia. Dezamăgirea maximă a produs-o «Mircea» în lumea fetelor vesele din La Guayra – Venezuela și Carthagena – Columbia. Puţin după acostarea la cheul portului La Guayra, portul capitalei Caracas, un stăpân de bordel, mulatru, ras în cap, atletic, și-a adus fetele la cheu, cu frontul. Fetele și-au dezvăluit farmecele în faţa echipajului adunat pe punţi. Băieţii au reacţionat printr-o desăvârșită politeţe, fără nici o vorbă sau aluzie vulgară.

La Carthagena, cel mai select bordel-restaurant s-a pregătit sărbătoreşte să întâmpine bravii marinari români veniţi de peste ocean. Bravii marinari înfricoşaţi de posibilitatea de a se îmbolnăvi de SIDA sau de alte boli tropicale greu vindecabile, s-au abţinut cu bărbăţie. Fetele au aşteptat o zi, două, după care, mânate de temperamentul lor focos și curiozitate, mai ales că se răs- pândiseră zvonuri contradictorii: că echipajul ar fi format din femei sau dintr-un fel de eunuci, au dat buzna la bord, să vadă despre ce este vorba…

Întâlnirea cu civilizaţiile apuse, de la cele ale vechilor canarieni la cele ale toltecilor și aztecilor din Mexic, cu miraculosul muzeu Pueblo Canario, casă-castel creaţia pictorului insular Nestor Martin-Fernandez, sau muzeul municipal din Caracas, cu secţia lui uimitoare de etnografie numită Gaspar Marcano, cuprinzând exponate care dezvăluie viaţa pescarilor din delta lui Orinoco, a indigenilor din selvă, rămași la organi- zaţia tribală, a fermierilor, a sclavilor negri nu de mult eliberaţi, cu pinacoteca dominată de impresionistul Emilio Buggio, se pare pictorul naţional, şcolit în Parisul lui Monet, Manet, Toulouse-Lautrec și contemporan cu ei, apoi un protestatar violent de astăzi, Eduardo Rumos, având subiect socialul, sărăcia, munca silnică de pe plantaţii; acestea toate le-am amănunţit în cartea croazierei.

Ca și întâlnirea cu sălile de tortură ale Inchiziţiei la Carthagena. Ca și întâlnirea cu Quetzalcoatl, şarpele cu pene, Xipe-Totec și Coatliqui în numele cărora preoţii toltecilor și apoi ai aztecilor, despicau pieptul prizonierilor, smulgându-le inima încă palpitând.

Am urmat o parte din drumul lui Cortezde la Veracruz la capitala lui Montezuma. Dincolo de fluviul Anticua am văzut casa-cetate zidită de Cortez. Mai concret, ceea ce a rămas din ea. Ziduri din bolovani înăbușite, roase, despicate de vegetaţia luxuriantă. Copaci uriași cu rădăcinile curgând peste creneluri, o invazie de rădăcini, care a încorporat clădirea lui Cortez, absorbind-o sub miile de tentacule vegetale, înăbușind trufia conquistadorului, lacomia inconştientă, sugrumarea unei civilizaţii miraculoase, amintirea jafurilor și a crimelor în masă.

Un ţăran ara cu doi boi zebu și un plug de lemn. Zona arheologică Cempoala, cultura totonaca. Temple sub formă de piramide. Xodriquezal, zeul plăcerii și al amorului. Cer născător de umbre perfide și voluptoase. Mexicancele. Cele din Veracruz vestite pentru frumuseţe. Veselie. Ironie. Recepţii la bord. Recepţii date de marinele gazde.

La Habana – Cuba, stupefacţie. Stela mi-a trimis prin camaradul meu, colonelul aviator Virgil Antohi, venit cu o delegaţie a aviaţiei comerciale, două cămăși și un aparat de filmat. Pe care cu toţi bicepșii mei, n-am reușit să-l obţin la plecare.

TROPICANA. Program fastuos de cabaret și de folclor cubanez. Feerie tropicală. Dansurile negrilor. Tam-tam-uri. Religia. Mayombe. Religia Yoruba. Societatea secretă a sclavilor negri. Abakua.

Noaptea tropicală cu vrăjitorul Babalu, şerpi și bufniţe, broaşte și imploraţii (incantaţii) sălbatice, cu Chago zeul focului și Iemaya, zeiţa mării. Iarăși tam-tam-uri. Dans magic în jurul unui schelet uman vegheat de un vultur naturalizat, înconjurat de broaşte ţestoase, coarne de bivoli și berbeci. O clipă fabuloasă din viaţa Africii negre, transplantată în Cuba de sclavii spaniolilor, reînviată pentru noi la Guanabacao.

„Te Vega”, velier-şcoală particular în portul Hamilton – Bermude. Fac o vizită echipajului format din fete și băieţi între 16-18 ani. „Te Vega”, schooner sub pavilion panamez. Comandant, căpitanul James M. Stoll. Are la bord 5 ofiţeri și 31 elevi marinari din The Flint School – Florida. Adolescenţi care visează marea.

După nici o lună, „Te Vega” cu întregul echipaj dispare într-un uragan.

La Newport, oraşul miliardarilor americani, tihnit și dulce oraş de provincie, mă acosteză un tânăr atletic, frumos, cu privirea halucinată. Îmi cere dolari pe ton imperativ. Doamnele ieșite la cumpărături îmi fac semn ca este drogat.

– N-am nici un dolar, îi spun în româneşte. Tânărul agresiv mă priveşte ca pe unul căzut din lună.

Miercuri, 30 iulie 1976, locotenentul din U.S. Navy, Phil Delisle, ofiţerul nostru de legătură pentru escala din SUA, ne previne că s-au primit două scrisori de ameninţare la adresa lui «Mircea». Una de la extremiştii din diaspora ungurească. A doua, trist și jalnic, de la extremiştii din diaspora românească. Ambele echipe voiau să ne arunce în aer.

Marşul transoceanic al navei-şcoală «Mircea», splendidul velier românesc, exemplar ca ţinută marinărescă la marile serbări ale bicentenarului independenţei Statelor Unite, m-a înzestrat în afara experienţei de bord, cu prieteni statornici care au contribuit la debutul, profesionalizarea și reușita croazierelor mele la bordul yachturilor cu care am tentat imposibilul.

Căpitanul de rangul 1, sau comandorul Alexandru Hârjan (comandantul marșului transatlantic al navei-școală «Mircea», viitor contraamiral de flotilă în retragere – n.n.), marinar încercat în furtunile Biscayei și, pe atunci, maiorul medic Ştefan Săişan au rămas statornici peste timp.

M-am despărţit de «Mircea» și echipajul lui ca și cum m-aş fi despărţit de o parte din mine însumi.

Îmi oferisem încă o dată șansa să înving sau să fiu învins.”

Escapadele și aventurile nautice ale generalului de aviație Radu Theodoru, cel mai ambițios și performant yachtman și scriitor al perioadei postbelice, sunt minuțios descrise, cu har și haz, în cele șapte titluri ale colecției „Cărțile Mării”: „Noi, Mircea și Atlanticul”, Editura Militară, 1978, „Cu HAI-HUI 2 spre Sud”, Editura Albatros, 1980, „Din nou spre Sud”, Editura Albatros, 1982, „Croaziera cu vele” (coautor), Editura Albatros, 1985, „Croazieră contra cronometru”, Editura Albatros, 1985, „În lupta cu valurile”, Casa Editorială pentru turism și cultură Abeona, 1991 și „Decebal – Circumterra, o tentativă refuzată”, Editura Yacht Club Român, 2002.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.