A.N.A.F. – AGENȚIA NAȚIONALĂ ANTI FISCALĂ!

Narcis GAIDARGIU●

 

Când merg să rezolv probleme, ca tot românul, la vreo instituție, vreau să termin într-un singur drum, nu în două, nu trei.

Mă pregătisem cu tot arsenalul de acte. N-avea cum să nu mă descurc, doar se știe că suntem o națiune de rezolvitori și descurcăreți. Chestia cu rezolvarea problemelor nu cred că ne-a rămas deformație de la matematica din școală, ci de la faptul că abia după ce terminarăm cu școala se iviră adevăratele probleme ce urmau a fi descurcate și rezolvate. Susținerea cu argumente în fața profesorului, în intenția de a rezolva o problemă, este curată simulare, comparativ cu examenul pe care îl dăm de fiecare dată în fața funcționarului de la ghișeu.

Cred că nu spun ceva nou, ați observat că la fiecare ghișeu trebuie să te apleci, să te cocoșezi, să stai în poziție umilă în fața funcționarului. N-ai cum să te simți beneficiar al egalității de șanse din așa poziție. Din momentul în care te-a luat drept țintă în vârful privirii sale, te afli într-un incert echilibru psihic. După ce ai plecat de la ghișeu, chiar și rezolvat, ți-e teamă, nu cumva să strige după tine, să reînceapă a-ți cere acte.

Abia când ai intrat în mașină, ai închis portiera și-ai pornit motorul, îndrăznești să inspiri adânc. Ai scăpat. Te simți personaj principal într-un western din cartierul de est al Europei, a cărui intrigă e bazată pe ruleta rusească. Știi că problema de astăzi ți s-a rezolvat cu bine, pentru că așa ești tu, norocos, și-ai avut norocul să dai peste cineva de treabă, care își băuse liniștit cafeaua în dimineața aceea, mâncase netulburat pachețelul de-acasă și era zi de salariu. Primul salariu primit cu ordonanța x-sute, cu 25% mai mare decât luna trecută.

Adevărul era că și economia crescuse nu cu 25%, chiar cu 40%. Asta pentru că, deși în unități vândute sau create, se înregistra un mic regres, totuși, din prețuri, salarii și taxe, economia se umflase. Din cauza revoluției fiscale. Așa e la revoluție. Se cam umflă toate.

Luasem după mine câteva dosare doldora de acte.

Am intrat în clădirea ANAF cu toate antenele scoase, pe recepție. Eram ca un resort, ca un cui percutor, în așteptarea acționării trăgaciului. Când te bagi într-o chestie de-asta, ești ca pe front, orice detaliu este important. Nu se iau prizonieri. Pleci de-acolo pe scut sau cu scut. Nu contează dacă ești rănit în vreo ambuscadă; dacă la final trăiești, ești un învingător.

Aveam în cap planul parter al clădirii și dispunerea ghișeelor și funcționarilor. Dacă reușeam să trec de portar, mă puteam considera intra-muros.

Știam. Pe dreapta, de îndată ce intru, iau tichet de ordine de la un terminal. Am mai făcut asta, sunt familiarizat cu tehnica informatică. Las terminalul în urmă, parcurg cei 11 pași și, pe dreapta, e biroul doamnei de la copiator, căreia îi cer declarația 220. După ce o completez în două exemplare, aștept liniștit să-mi vină rândul. Liniștit e aproape un eufemism. Cum să stai liniștit, când informații vitale pot trece pe lângă tine și, neatent fiind, neprofitând de șansă, riști să nu te descurci și finalmente să nu rezolvi problema pentru care ai venit.

Deci, atenție! Miros, auz, pipăi cu privirea. Nimic! Cum nimic? Terminalul lipsește. Cum adică, lipsește? Într-o clipă decid să înaintez. Știți! 11 pași. În aglomerația aia n-are rost să semnalizez, mă inserez, opresc pe dreapta. Doamna, ochi fini, mă reperase. N-am timp de introduceri, cer declarația 220 în două exemplare.

Răspunsul vine ca un bumerang, sub formă de întrebare:

– Pentru ce vă trebuie?

-… să declar un contract de închiriere.

– Nu știu, nu cred că vă mai trebuie, contractele trebuie depuse cu declarația unică; 220 nu mai este.

Îmi dau seama că doamna știe foarte bine ce spune, de fapt știe cam tot ce mișcă în instituție.

– Dați-mi, vă rog, declarația unică.

– Nu o avem, nu ne-a sosit.

Mă vede încurcat, nu profită de suspansul creat, mai văzuse ca mine și continuă:

– Mergeți la ghișeul 12, luați bon de ordine, întrebați acolo dacă vă mai trebuie declarație și de care.

Mă postez la ghișeul 12, mă mir, un rând de doar câteva persoane, în toată zarva aia. Ajung la ghișeu, mă primește un domn cu o privire cam tulbure, dar care, culmea, aparent, mă rezolvă. Și el acționa în calitate de rezolvitor de probleme, ca interfață între terminalul pe care îl interoga și client. Mi-am dat seama că aveam de-a face cu o soluție informatică cu față umană. Din păcate neintegrată. Ar fi fost de Nobel.

– Pentru contracte de închiriere luați de la copiator declarația 220 în două exemplare.

– Doamna de la copiator mi-a spus ceva de declarația unică, dar care încă nu a venit.

– Mergeți cum vă spun eu. Săptămâna asta, până apare declarația unică, contractele se depun cu declarația 220.

Se uită prin vraful meu de acte și-mi spune:

– Le aveți pe toate, dar să știți că vă trebuie contractul de proprietate în original, nu numai în copie.

Iau de la copiator declarația 220, doamna se uită la mine dezaprobator-neîncrezător, mă prefac că nu bag de seamă, plătesc copiile, înșfac trofeul imprimat alb-negru și fug. Fug la mașină.

Scot numărul de ordine din buzunar, am 92, mă uit în urmă înainte de a părăsi sala, fotografiez afișierele electronice. Am timp. Zbor la mașină, zbor cu mașina fix în partea cealaltă a orașului, iau originalul, completez pe la stopuri declarațiile 220 și ajung înapoi în jumătate de oră.

Mă uit pe tabela de afișaj la ghișeele 3, 4, 5 și 6. La 3 și 4 se ajunsese la ordinea 100-102, la 5 și 6 amândouă tabelele arătau 169. N-avea cum, mi-am dat seama că e o șmecherie, un fel de „ÎNCHIS – VIN IMEDIAT”. Merg la ghișeul 12, iau din nou bilet de ordine. Acum am ordinea 125 și 23 de persoane înaintea mea.

Aud de la un ghișeu:

– Următorul! … 103 … 104 … Au plecat? Nu e nimeni?

Mă înființez la ghișeu. Nu vine nimeni să mă bată pe umăr. Nici obrazul. N-am regrete.

– Poftiți, îmi spune doamna, luați înapoi declarațiile 220, nu se mai depun.

– Domnul de la ghișeul 12 mi-a spus că săptămâna asta contractele încă se depun cu declarația 220, până apare săptămâna viitoare declarația unică.

– Care domn de la 12?

O întreabă și pe colega de la 3:

– Avem un coleg la 12? Cine este?

– Ei, este…

– Aha…! și continuă:

– Da, domnule! … Domnul nu știe, e nou.

– Cum, doamnă, e nou? Îl știu de vreo 10-12 ani în ANAF.

– Da, dar domnul nu a fost instruit. Dacă veneați ieri, colega de la 12 știa, doamna e instruită.

– Bun, zic, pot depune azi contractele?

– Puteți, dar fără declarație. Vi le înregistrăm, vedeți când apare declarația unică și veniți atunci cu declarația.

– Când apare?

– În 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial.

– Păi, nu știu, când apare?

– A apărut. S-a publicat.

– Înțeleg că, dacă s-a publicat în Monitor, există și modelul de declarație, probabil ca anexă la Ordonanță, HG, ce-o fi?!

– Da, dar la noi n-a ajuns.

– Cum, întreb nedumerit, cu riscul de a o scandaliza pe doamna de la ghișeu, nu înțeleg, aș putea să o iau de pe internet, publicată în Monitorul Oficial, dar dumneavoastră, ANAF-ul nu o aveți, pentru că aici nu a ajuns?

Îmi răspunde politicos, dar sec:

– Da, ați înțeles bine, la noi nu a ajuns.

– Cel puțin contractele mi le puteți înregistra?

– Da, dar mai trebuie să veniți dumneavoastră, să depuneți declarația unică.

– Când să vin, doamnă?

– Când apare. Vă informați.

– Unde să mă informez, doamnă?

– Unde apare.

Intrasem într-un cerc vicios, nu puteam continua așa. Mă treceau toate căldurile. Îmi venea în minte o replică interpretată de Radu Beligan, dar nu se cădea, doamna nu avea chiar nicio vină.

– Până când trebuie să o depun?

– Până pe 15 iulie, altfel luați amendă.

– Bun, uitați, am adus și actul de proprietate în original…

– Nu mai este nevoie, e suficientă copia. Era nevoie de original până săptămâna trecută. De când nu se mai depune declarația 220, nu mai e nevoie de original.

Am plecat cu sufletul în două luntri.

Întorcându-mă către ușă, l-am întâlnit pe șeful meu de proiect de licență, acum pensionar. Nu-l mai văzusem de câteva zeci de ani.

Același om, același profesor, cu ținută ireproșabilă, vertical, laconic, cerebral, rezervat, excepțional pedagog, desăvârșit profesional. Doctor în științe. Pe bune. Pe vremea studenției noastre îi spuneam „Lupul”, datorită părului cenușiu și înfățișării sale, parțial imobile. Singura schimbare pe care o remarcasem acum, era părul complet alb. M-am prezentat. Nu își amintea prea bine de mine. Părea descurajat și l-am întrebat dacă îl pot ajuta. Îl trimiseseră și pe dumnealui acasă, tot pentru un act. Mi-a mulțumit cu o scurtă înclinare a capului, spunându-mi că rămâne să se gândescă la ce are de făcut.

Am plecat cu regretul și impresia că lăsam în urmă un om învins de adevăratul stat paralel.

Al incompetenților.

Al României lucrului prost făcut.

Pas cu pas.

 

Imagine: Caricaturist Leonte NĂSTASE