O undă de frumuseţe şi omenesc

În larg

 

de Constantin Stan

Multe vorbe de duh am mai auzit eu pe la peluze şi multe “perle” au mai comis dragii noştri sportivi de pe la noi sau de pe alte meleaguri, dar una îmi stăruie în minte. Fata abia terminase cursa şi ieşise pe locul 8, iar reporteriţa voia să afle probabil de ce ocupase un asemenea loc cam de ruşine. Zice jurnalista “Ai ieşit pe ultimul loc”. Răspunde senin sportiva: “Păi, cineva trebuie să iasă şi pe ultimul loc, nu?” Aşa cum cineva, unul singur, iese pe primul loc tot aşa unul singur iese pe ultimul! În fond, toată ierarhia trebuie ocupată şi asta e condiţia primă de a înţelege spiritul unei întreceri; să porneşti de la premiza că există şi ultimul loc nu numai primul. Filosofia asta, senină, înţeleaptă, nu putea veni decât de la o femeie. În sporturile considerate tipic bărbăteşti, apariţia fetelor a produs o deconectare, o înseninare şi, fără îndoială, o parte de frumuseţe nu numai în sine a jocului

Să fiu sincer: când joacă echipa de fotbal a Braziliei mă uit ca la un concurs de frumuseţe, iar stângăciile au şi ele un farmec pe care nu-l găseşti oricât ai căuta la băieţi.

Încerc să răscolesc prin minte spre a găsi un sport pe care nu-l practică femeile, dincolo de cele tradiţionale, unele fiind chiar numai apanajul lor – cum a fost gimnastica, în viziunea mea,  şi nu prea reuşesc. Am zis de fotbal – o încântare când lovesc fetele mingea cu capul sau când într-un melanj, busculadă, mic scandal nu îşi caută gleznele ci se reped firesc, natural către părul adversarei şi în locul pumnului în plin figură folosesc gheruţele proaspăt date cu ojă pe feţele şi ele abia pudrate. Hochei pe gheaţă şi pe iarbă avem, judo avem, haltere – aşijderea, rugby – da, box – ei da. Şi încă ce partide de box avem! Faptul că uneori el pare a fi un desen animat îi sporeşte şi mai mult farmecul, iar lacrimile de pe obrazul învinsei îmi creează sentimentul apocaliptic al ciudei, nu al durerii – fetei ăleia îi e ciudă, nu o doare obrazul umflat ci obida că a fost păruită, că a putut primi un aşa afront. Fetele din sport aduc măreţia faptelor mărunte umane, omenescul care se exprimă chiar şi în fărâma de reacţie.

La un moment dat, pe terenurile de tenis au apărut nişte fete care scoteau nişte icnete, strigăte cam inestetice, producând un şoc privitorilor:încrâncenarea, truda exprimată atat de zgomotos nu făceau corp comun cu ideea de feminitatea. Parcă în compensaţie, fetele au început să se întreacă în parada costumelor care de care mai frumoase, mai viu colorate, mai sexy.

Pentru că, indiferent de premiile, de orgoliile ce se joacă într-o întrecere, domină cochetăria. A fi frumoasă este adevărata competiţie.  Şi, chiar dacă Serena Williams nu e întru totul modelul meu feminin de frumuseţe, nonsalanţa ei, surprinsă de fotografi – de a nu purta chiloţei la un meci disputat pe nu ştiu ce arenă în nu ştiu ce meci – mi s-a părut mai degrabă simpatică şi profund feminină decât sfidătoare şi obraznică pâna la indecenţă.

Apariţia femeilor în arbitraj la fotbal i-a pus pe mulţi în încurcătură. Mai întâi pe organizatori: unde, Doamne, iartă-mă, se vor dezbrăca, unde vor face duş? Galanţi –probabil că unii nu mai făcuseră un gest de galanterie de multă vreme! – arbitrii bărbaţi le-au protejat cedându-le cabina spre a se echipa primele, retrăgându-se discret şi dându-le întâietate la duşuri!

Şi fotbaliştii au fost luaţi pe nepregătite: păi, cum aşa, unei fete nu-i mai poţi pune mâna în gât (decât dacă eşti bădăran, cum s-a mai întâmplat!) ca lui Mudura, nu-i mai poţi strecura printre dinţi o înjurătură şi nu te mai iei de piept cu ea (că nici nu-i frumos şi s-ar mai putea şi să te vadă nevasta sau iubita şi să te întrebe: “ei, te-ai lămurit, avea silicoane?”). Până la urmă, au mai comis-o pe ici pe colo, dar oricum un meci arbitrat de femei pare ceva mai educat decât este în mod obişnuit. Ce să mai spunem de spectatori: au făcut ei ce-au făcut glume, au strigat ei ce-au strigat c`tre asistente, dar s-au mai potolit, gândindu-se că nici lor nu le-ar conveni ca nevestelor lor, la serviciu, să li se spună aia şi aia!

Pentru uzul acestui articol, un coleg şi prieten, Gelu Negrea, mi-a vândut o mică poveste, autorizându-mă să o folosesc. Argentina Menis i-a mărturisit că în viaţa ei nu a apărut pe terenul de sport fără să fie fardată. Operaţiunea asta complicată şi feminină – pusă în practică de femei uneori ca un balsam pentru tot felul de stări sufleteşti – era pentru ea la fel de importantă ca şi încălzirea pentru concurs.