INTERESELE RUSIEI LA MAREA NEAGRĂ ŞI DUNĂRE

Petre MARAVELA•

              În luna decembrie 2009, a avut loc la Istanbul o întrevedere istorică, între două dinastii, care „s-au cam războit”. Eterne rivale, imperiul rus şi cel otoman s-au confruntat în perioada sec. XVII – XX, dar urmaşii celor două case imperiale au ales calea reconcilierii, după 333 de ani.

Marea ducesă Maria Vladimirovna – şeful Casei Imperiale a Rusiei şi Osman Selahaddin Osmanoglu (întors din M. Britanie în 1974) – nepotul sultanului Mehmed al V-lea (după mamă) şi al sultanului Murad al V-lea, au avut o întâlnire oficială la consulatul Rusiei de la Istanbul, cu ocazia marcării a 210 ani de la naşterea poetului Aleksandr Puşkin. După bal au vizitat împreună muzeul Topkapî, îngropând figurativ securea războiului.

Chiar dacă Rusia este mobilă, uneori nesigură, atât în politică cât şi în diplomaţie este și foarte perseverentă.

Petru cel Mare nu căuta uscat, ci apă, adică ieşiri la mare.

Expansiunea a plecat din zona Moskova, pe mai multe direcţii, în cercuri concentrice largi.

După ce Oleg (879 – 912), urmaşul lui Rurik (întemeietorul dinastiei Ruricilor la Novgorod) a reuşit unirea Rusiei Kievene şi a Novgorodului, în sec. XIII-XVI celelalte cnezate au fost cucerite (Ivan al III-lea în anul 1500), adăugate sau alipite (Vasîli al III-lea în 1530).

După nord-vest, s-a trecut la zona de sud-vest, Kievul încorporându-se la cnezatul moscovit.

Vine apoi Ivan al IV-lea (1570) – ţarul ce vizează Marea Caspică.

După ce ţara a fost „aleasă” pentru a face un popor sfânt, Ivan cel Groaznic uneşte statul cu biserica, devenind simbolul creştinătăţii ortodoxe.

Ortodocşi conjuncturali sau etno-centrişti, ruşii s-au erijat în apărători ai creştinătăţii estice pentru a-şi susţine teza expansionistă, urmată de legături matrimoniale în Imperiul Bizantin sau Ţările Române.             

Petru, Ecaterina II, Alexandru II sau Nicolae, toţi au dorit extinderea, dar pentru următorii trei sute de ani, inamicul a fost acelaşi, Imperiul Otoman.                                                                        

Sub ţarul Mihail Feodorovici, în anul 1636 s-a construit la Nijni Novgorod prima navă militară, Frederick, de către constructori danezi din Holstein. În timpul primei călătorii pe Marea Caspică, a navigat într-o furtuna puternică şi s-a scufundat.

Războiaiele ruso-turce din secolele XVII și XIX au fost purtate pentru a domina Marea Neagră şi regiunile din zonă, împotriva Imperiului Otoman şi a Hanatului Crimeii și pentru a controla coasta de nord, confiscată de tătarii mongoli în sec. XIII, respectând astfel cererile negustorilor şi ale clasei conducătoare.

Imperiul rus             vs.                  Imperiul Otoman

Războiul  din 1676 – 1681                                                                                                                  

A avut drept cauză creşterea agresivităţii turcilor în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. După ce au cucerit regiunea Podolia în timpul războiului polono-turc din 1672-1676, otomanii năzuiau să-şi extindă controlul asupra întregii Ucraine Apusene, ajutaţi fiind de vasalul lor, hatmanul Petro Doroşenko.  

În cele din urmă, în anul 1674, cazacii l-au ales pe hatmanul  Ivan Samoilovici, ca singur hatman al întregii Ucraine.

Doroşenko contraatacă în 1676, armata sa formată din 12.000 de oameni asediază oraşul Cighirin, bazându-se pe apropierea armatei turco-tătare.

Forţele ruso-ucrainene conduse de Samoilovici şi Grigori Romodanovski au eliberat Cighirinul, obligându-l pe Doroşenko să se predea.

În cele din urmă, armatele ruso-ucrainene s-au retras pe malul stâng al Niprului, sultanul numindu-l pe Iuri Hmelniţki – hatman al Ucrainei Apusene.                                                                            

În iulie 1678, armata turcă (aproximativ 200.000 de oameni) sub conducerea Marelui Vizir Kara Mustafa a asediat încă o dată Cighirinul. Armata ruso-ucraineană (120.000 de oameni) a atacat în forţă, însă turcii au reuşit să ocupe oraşul pe 11 august. Armata rusă se retrage dincolo de Nipru şi înfrânge armatele turce urmăritoare.

Pe 3 ianuarie 1681 se semnează la Bahcisarai un tratat de pace, prin care graniţa ruso-turcă era stabilită pe linia râului Nipru.

Cu aprobarea ţarului Alexis I, boierul Nashchyokin a adus experţi olandezi de construcţii navale în oraşul Dedinovo, pe râul Oka. 

În 1669 patru nave au fost finalizate:  Орёл („Oryol” = Vulturul) – simbol al naşterii puterii navale ruseşti, un iaht şi două nave mai mici.

Oryol a fost lansată în mai 1668, la Marea Caspică, avea 24,5 metri lungime, 6,5 metri lăţime şi 250 tone deplasament, un echipaj de 23 marinari şi 35 de soldaţi, înarmat cu 22 de arme diverse.

Nava pleacă sub comanda irlandezului David Butler, este capturată în Astrahan în 1670 de rebelii cazaci conduşi de Stenka Razim – viitorul rascolnic din Dobrogea şi lăsată să ardă.                                                                                                                                   

Războiul din 1686 – 1700

Cunoscut ca «Marele război turcesc», este o parte a efortului european de oprire a marşului continuu al Imperiului Otoman către inima continentului.

Conflictul a început după ce Rusia semnează tratatul de pace eternă din 1686 cu Polonia, alăturându-se apoi coaliţiei antiotomane («Liga Sfântă» – Austria, Polonia şi Veneţia). Un atú pentru politica lui Petru, care propune cancelarului austriac Kinsky continuarea luptei antiotomane. Obţine însă un refuz, Viena fiind cu gândul la instaurarea regimului ţarist în Ţările Române.   

În timpul războiului, armata rusă a organizat campaniile din Crimeea şi Marea Azov.                                                                                                               

Campaniile din 1687 şi 1689 ( Крымские походы), au fost campanii militare ale armatei ruse împotriva Hanatului Crimeii, ordonate de Ţarevna Sofia (1862-1688).                                                                                                      

În luna mai 1687, cneazul Vasili Goliţîn, în fruntea unei armate de aproximativ 100.000 de oameni, a părăsit Ucraina, avându-i alături pe cazacii de pe Don şi pe cei zaporojeni.                                                             

După ce traversează râul Konskie Vodî, tătarii dau foc la stepe, lăsând caii armatei ruse fără iarbă de păscut. Cneazul se retrage şi revine  în iunie, cerând ţarului sprijinul hatmanului Ivan Mazepa (îmormântat la Galaţi).                                                                                                                                                

În anul 1688 încep preparativele pentru o nouă campanie. Polonia negociază  cu turcii, transferând în acest fel cea mai mare parte a poverii războiului pe umerii ruşilor.

La începutul primăverii anului următor, 150.000 de soldaţi ruşi au început marşul spre sud, înfruntând cu succes armatele tătăreşti. Pe 20 mai asedieză fortăreaţa Perekop.

Campaniile din Crimeea au uşurat presiunile exercitate de turci şi tătari asupra aliaţilor Rusiei, totuși nereuşind să îndeplinească obiectivul securizării graniţei sudice. Eşecul acestor campanii a fost unul dintre motivele principale pentru care regenta Sofia Alexseevna a fost îndepărtată de la conducerea statului şi înlocuită cu fratele ei vitreg, Petru Alexeevici.                                                                      

Petru I ridică la M. Baltică, oraşul St. Petersburg pentru contracararea posibilei alianţe germano-ruso-japoneze.

Era normal să îi încânte obiectivele geostrategice fundamentale din sud-estul Europei: gurile Dunării, Nistrul, Marea Azov sau strâmtorile Mării Negre.                                                                                                                         

Să nu uităm că M. Neagră, o „mare închisă”, a avut un regim de navigaţie  variat funcţie de raportul de forţe dintr-un anumit moment istoric. Este un spaţiu intermediar între lumi diferite, un pol al convergenţei numeroaselor state ce afectează teritoriile şi oamenii, un nod strategic, cu perturbările sale naturale, o legătură între Asia şi Europa, Orient şi Occident, între nord şi sud, devenind astfel o miză.                                                                                                                                   

Un alt punct strategic a fost Nistrul, al patrulea fluviu ce se varsă în mare, un fel de hotar între Asia şi Europa. Fost teritoriu al Moldovei lui Ştefan, cu vestitele cetăţi dintre Hotin și Cetatea Albă, care au ţinut piept mult timp la atacurile ruşilor, pe vremea când  Ştefan avea ginere pe atamanul Crimeii.                                                                                                                                            

Celelalte fluvii – Don şi Nipru i-au dus pe ruşi tot la M. Neagră, fiind şi marea care nu îngheaţă, comparativ cu zona nordică a Rusiei.                                                                                              

Prima campanie din Azov a început în primăvara anului 1695. Petru cel Mare a ordonat armatei sale (31.000 soldaţi şi 170 de tunuri) să înainteze către fortăreaţa Azov.                                                                                         

Armata sa formată din cele mai bune regimente ale armatei regulate şi din unităţi ale cazacilor de pe Don, era împărţită în trei mari unităţi avându-i comandanţi pe Franz Lefort, Patrick Gordon şi Avtonom Golovin.                                                                                                                  

O altă armată, mult mai numeroasă (120.000 de oameni), compusă în principal din unităţi de cavalerie, strelţi şi cazaci ucrainieni, aflată sub comanda lui Boris Şeremetev, s-a îndreptat către cursul inferior al râului Nipru, cu scopul de a abate atenţia armatei Hanatului Crimeii de la atacul principal.                                                                                                                                     

Între 27 iunie şi 5 iulie, ruşii au blocat orice acces terestru spre Azov. După două atacuri eşuate pe 5 august şi pe 25 septembrie, asediul a fost ridicat.                                                                      

La sfârşitul anului 1695, ruşii au început preparativele pentru a doua campanie din Azov, până în primăvară reuşind să construiască Flotila Azovului.                                                                                                           

Cavaleria de sub comanda lui Şeremetev (aproximativ 70.000 de militari) a fost trimisă spre zona cursului inferior al Niprului.

Pe 23 aprilie 1696, forţa principală de atac (75.000 de oameni), sub comanda lui Alexei Şein a început înaintarea către Azov pe pământ şi pe apă (pe râurile Voronej şi Don).                                                                                                               

Ţarul Petru I şi flota de galere se îndreaptă către Azov. Pe 27 mai Marina imperială rusă sub comanda lui Lefort blochează fortăreaţa dinspre mare.                                                                    

Pe 14 iunie flota turcă intervine în sprijinul garnizoanei asediate, dar după efectuarea unor bombardamente masive de pe mare şi de pe uscat şi după cucerirea zidurilor exterioare ale fortăreţei de către cazacii ucrainieni şi cei de pe Don, pe 19 iulie garnizoana turcă se predă.                                              

Campaniile din Azov au demonstrat importanţa flotei maritime de război, marcând începutul procesului prin care Rusia s-a transformat într-o putere navală. Întărind poziţiile Rusiei în timpul congresului de la Karlowitz – 1699 (paricipând mai mult de faţadă), ajutând la semnarea unui tratat de pace favorabil ţarului în 1700 – la Constantinopol, existând posibilitatea izbucnirii unui război cu Suedia. Pacea nu a liniştit pe ţar, care a realizat doar un simplu armistiţiu pe doi ani. La războiul de la Azov au participat și strămoșii lipovenilor, in timpul revoltei, Bulavin amintea deseori de asediu cetății azov(?), in acea perioada mulți au fugit din Rusia Centrală și au luptat ca voluntari in armatele cazacilor la asediul azovului. Ulterior, după suprimarea revoltei lui Bulavin, nekrasovitii s-au Așezat fix in jurul azovului, Crimeea și Kuban fiind aliați cu tătarii împotriva cărora luptaseră cu 15 ani în urmă.                                                                                            

Crearea Marinei imperiale ruse, începe pe 20 octombrie 1696 (52 de vase pentru început – 2 nave de război, 4 cuirasate, 23 de galere şi altele auxiliare), aprobată de Duma boierească, încadrarea ei cu personal de specialitate (de navigaţie, luptă, reparaţie şi construcție).

Era singura măsură posibilă pentru ca Imperiul Rus să poată rezista presiunilor Imperiului Otoman.

Pe 12 septembrie 1698 se înfiinţează portul militar Taganrog, prima bază maritimă militară a Rusiei.                                                                                      

Chiar dacă încheiase o campanie de succes, Petru cel Mare a înţeles că obiectivele sale nu puteau fi îndeplinite în întregime, până când nu cucerea întreaga Peninsulă Crimeea, altfel accesul la Marea Neagră fiind îngrădit de prezenţa forţelor turco-tătare din zonă.

Pentru a forţa obţinerea unor avantaje proprii în privinţa navigaţiei pe M. Neagră, ţarul trimite la Kerci flota de război (aprilie 1699), sub comanda amiralului Ukrainţov, iar galera „Kriepost” la Constantinopol, cerând turcilor navigaţia în M. Neagră, libertate comercială şi două porturi.                   

Amiralitatea

Rusia obţine până la urmă pătrunderea navelor până la Kerci, de aici marfa fiind transbordată pe nave turceşti.                                                                         

După refugiul regelui Suediei – Carol XII-lea la Tichina, noul conflict este legat de apărarea creştinătăţii balcanice faţă de musulmani.

Ruşii pierd lupta de la Fălciu – 1711, dar şi Azovul.

Vestitul „Testament” al lui Petru viza M. Neagră în special (punctele 8, 9 şi 13).                                                                                                                                                                                                          

Moldova lui D. Cantemir este până la Nistru, conform tratatului de la Luţk – aprilie 1711.

După alianţa cu Austria (1726), conflictul cu Polonia şi incursiunile tătarilor din Crimeea, Rusia încheie în 1735 tratatul cu Persia.                                                              

Obiectivele Rusiei sunt aceleaşi – marea Azov şi Crimeea.

Nepoata de frate a lui Petru – Ana Ivanovna, redeschide conflictul.                                                   

Pe 20 mai 1736, o armată de 62.000 militari condusă de mareşalul Munich cuceresc Perekop şi Bakhcsarai şi cu sprijinul amiralului Bredal, vara următoare şi cetatea Oceakov.                                                                                     

În anul 1739, ruşii trec râul Nistru. Încheind tratatul cu Turcia, Rusia va pierde Azovul şi dreptul de a avea  nave pe M. Neagră, după pacea de la Belgrad – 1739.

 

 Predestinatsia  nava amiral a Flotei Azov 

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea războaiele ruso-turce au fost legate de exacerbarea contradicţiilor internaţionale în Orientul Mijlociu şi de interesele Rusiei în Balcani şi Caucaz, bazându-se şi pe mişcările de eliberare naţională a popoarelor asuprite de otomani.

Rusia nu are încă nave pe M. Neagră, motiv pentru o nouă confruntare.                 

Războiul din 1768–1774                                                                                                              

Numit şi al V-lea Război Ruso-Turc, a izbucnit în urma luptei nobililor polonezi contra protectoratului rus din timpul ţarinei Ecaterina cea Mare.                                                          

Acestă acţiune a determinat Imperiul Otoman să declare război Rusiei, cu pretextul alăturării unui regiment de cazaci trupelor ruse care au intrat în Polonia, acuzând masacrul făcut în rândul populaţiei din Balta (Ucraina de astăzi).                                                                                                        

Sultanul Mustafa al III-lea declară la 25 septembrie 1768 război Rusiei, contând  pe alianţa cu Confederaţia poloneză de la Bar, dar şi pe sprijinul Franţei şi Austriei.                                                                                                          

Rusia era sprijinită în război de Marea Britanie, iar Frederic cel Mare al Prusiei oferă ajutor în schimbul împărţirii Poloniei.                                  

Confederaţia poloneză este înfrântă de generalul rus Alexandr Suvorov, care împreună cu viceamiralul Alexei Seniavin – comandantul Flotilei Azov, sar în ajutorul feldmareşalului Piotr Rumianţev-Sadunaiski, ce suferea pierderi mari împotriva trupelor otomane.                                                                                                                       

Situaţia pe frontul ruso-otoman se schimbă în favoarea ruşilor, în urma intrării în luptă a trupelor aliate ruso-prusace sub comanda prinţului Alexei Orlov – şeful suprem al Flotei ruse.                                                                     

Planul de acţiune pentru anul 1770, era capturarea cetăţii Bender. Pe 21 iulie marele vizir Halil Hamid Paşa este învins pe râul Cahul. Ruşii ocupă cetăţile Ismail, Akkerman, Chilia şi Brăila.

Noile nave construite, 8 unităţi, aveau fundul plat şi două catarge : Khotin, Azov, Modon, Taganrog, Moreya, Novopavlovsk, Koron şi  Zhurzha, toate cu 16 tunuri.                                                                                                        

Bătălia navală decisivă are loc în golful Nauplia, pe 28 mai 1770. Amiralul John Elphinston (consilier britanic) având informaţii că flota turcă este împărţită în două, atacă în forţă, al doiela escadron fiind comandat de amiralul Grigori Spirodov. Turcii cu un număr de 16 nave şi tunuri puternice ripostează, ruşii se retrag.                                                                                         

Navele ruseşti participante : Sviatoslav ( cu 80 de tunuri ),  Ne tron menya, Saratov, Afrika, Nadezhda, Graf Tchernyshev, Graf Panin, Graf Orlov, Sf. Pavel.                                                                                                                                             

În acest timp, are loc bătălia de la Chesme (5-7 iulie 1770), între insula Chios şi Anatolia, ruşii blocând strâmtoarea Dardanele. Au participat navele: Rostislav, Sviatoslav, Netron’menia, Saratov, Trech Ierarchov ( „Trei Ierarhi”  cu amiralul Greigh la bord), Sf. Ianuarii (Annuaria), Trech Svyatitelai, Europa (căpitan Fedot Klokachev) şi Sf. Evstafi – nava amiral.   

Flota otomană, condusă de Mandalzade Hüsameddin, avea navele : Real Moustapha, Rodos (cu 60 de tunuri), 6 fregate, 6 nave de linie, 13 galere, alte 32 de ambarcaţiuni, în total 1300 de tunuri.                                                      

Lupta are loc în strâmtoarea Chios pe 24 iunie 1770, nava Evstafi dă foc navei amiral turceşti – Real Moustapha (cu 84 de tunuri).                               

Rezultatul luptei a fost decis de un accident, catargul navei otomane cade arzând peste nava rusească Sf. Evstafi, praful de puşcă ia foc, ambele nave sar în aer, 600 de marinari ruşi mor, căpitanul Kruz scapă. Celelalte nave turceşti se retrag în dezordine în golful Chesme.

A fost o mare victorie rusească.
 
              

                                                   

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *