A fost îndreptată o nedreptate?

Prof. Stelian Marinescu

■  Dacă Emilian Gressianu ar folosi ,,metoda de întinerire Petre Roman”, ai putea să-i dai 45 de ani. Pe Emilian, am reușit să-l cunosc bine, la Clubul Nautic Român,  ai cărui membri suntem. Este un om care-și ascunde vârsta sub o înfățișare de de om tânăr. Doar părul și mustața albă îl dau de gol. Este o persoană agreabilă, isteață, cu un simț al umorului deosebit, extrem de cultivat și cu o memorie fantastică. Viața i-a adus satisfacții materiale, profesionale, după cum se vede, cred că și sentimentale; a făcut mult bine colegilor, prietenilor și nu în ultimul rând, yachtingului românesc. A reușit, după 1989, să reintroducă în circuitul internațional sportul românesc cu vele.

De fiecare dată când am vorbit cu el, am observat o mânie latentă în amintirile sale. Era vorba despre neputința personală în a-și ajuta fratele dispărut într-o regată desfășurată în rada portului Tomis, în anul 1966. Cum bine știți, Marea Neagră se montează foarte rapid. Poate că vina sportivilor dispăruți a fost aceea că erau buni și au ajuns cel mai departe de țărm. După declanșarea furtunii, scapă cine este mai aproape de mal. Dacă ai neșansa să mai ai și o defecțiune tehnică, cum a fost cazul echipajului dispărut, soarta îți este petcetluită. Epava, găsită mai târziu, dovedea că un port-sart cedase. Autoritățile de la acea vreme au considerat că se puteau spăla pe mâini simplu, sugerând că cei doi sportivi au valorificat momentul regatei, pentru a fugi din țară. Durerea și mai mare a colegului nostru de club a fost amplificată de faptul că a trebuit să-i spună mamei sale că fratele mai mare cu trei ani a murit. A încercat să amâne, fără succes anunțul, sperând că un vapor ce trecea pe acolo i-ar fi salvat pe cei doi atleţi.  Nu a fost să fie așa și cumplita veste a ajuns la urechile mamei. Intervenția tardivă a autorităților și vremea proastă au dus la pierderea vieții celor doi yachtmeni, Mircea Gressianu și Dan Ciocoiu. Cu toate că sportivii naufragiați purtau veste de salvare, după 14 ore, din cauza temperaturii apei de la sfârșitul lunii mai, decesul s-a produs, cu siguranţă, prin hipotermie. Trupurile lor nu au mai fost găsite niciodată. Abia în toamna anului 2015, Emilian a reușit să obțină o sentință judecătorească definitivă care să certifice decesul fratelui său.

Iată că anul acesta, pe 27 mai, exact la 50 de ani de la producerea tragicului eveniment, la aceeași oră și în același loc, a avut loc comemorarea dispariției componentului echipei naționale de yachting Mircea Gressianu. L-am urmărit atent pe Emilian pe tot parcursul ceremonialului organizat la bordul M/N Egir, la a cărei timona s-a aflat tot timpul preşedeintele Ligii Navale Române, comandantul de lungă cursă Laurenţiu Mironescu. Era foarte crispat, rememorând spaima și neputinta personală în a-și ajuta fratele. Îmbrăcat intr-un sacou marinăresc, a suportat cu capul gol vântul rece, stând în picioare pe punte, fără să se țină de nimic. Era foarte solemn, tăcut și vizibil emoționat. L-am văzut după ceremonial puțin mai destins, dar conectat încă la amintirile neplăcute de acum jumătate de secol. Și, ca un făcut, la evenimentul anunțat cu multe zile înainte, pe toate canalele de comunicare nu a participat niciun reprezentant al Federației Române de Yachting. Similia similibus curantur  !