Navigator

de Horia Tabacu

Foto- Odessa, Catedrală

Primele impresii, pe care le citesc în agenda regăsită, îmi par stranii. Nu prea îmi explic de ce. Probabil că m-am speriat. Am intrat într-o altă realitate.

Am pășit pe o navă care urma să mă poarte în jurul lumii. Nu știam pentru cât timp și nici măcar unde, exact. (Așa cum am mai precizat destinațiile unui vapor nu se prea cunosc. Doar portul următor îl afli, restul sunt presupuneri și pronosticuri).

Diversele locuri de pe mineralier le-am învățat cu timpul. În primele zile era ca și cum m-aș fi rătăcit, la tot pasul, într-un oraș străin. Dar să vedem impresiile de atunci.

de Horia Tabacu

Am găsit o agendă din timpurile acelea. Voi publica, din când în când câte ceva din conţinutul ei. Deşi au trecut atâţia ani gândurile din agendă nu-mi par străine

“22 ianuarie. Gândul plecării m-a bucurat şi în acelaşi timp am simţit o frică de a ieşi din hibernarea mea. Vestea că trebuie să ajung urgent la Constanţa m-a pus în încurcătura de natură organizatorică. Am rezolvat o parte dintre probleme în ultimul moment. Altele la Constanţa: papuci, ţigări, ochelari de soare, vaccin. Un drum în compartiment, cu două ţigănci şi, în ultima parte a lui, cu o studentă la Drept, pe culoar. La Petromin, informaţii neaşteptat de bune în legătură cu călătoria.Şi acum am amintiri proaste în legătură cu ziua aceea. De mai multă vreme plănuiam, împreună cu Dan, colegul meu din Constanţa, o călătorie cu vaporul, timp de mai multe luni. Ştiam că, pe navă, vor fi condiţii civilizate şi el îmi spusese la telefon, cu o zi inainte, să vin cât pot de repede la Constanţa şi că vom ajunge în China.

de Horia Tabacu

De când am început să public aceste amintiri despre yachting către mine încep să se îndrepte câteva luminiţe de aducere aminte.  Mi-a scris un distins domn, ceva mai în vârstă decât mine, care, am văzut de pe internet, trăieşte departe de ţară şi iubeşte bărcile cu pânze. Mi-a mai scris pe facebook un fost coleg de club, cu care nu am mai vorbit de atunci şi cu care mă voi întâlni în curând. Poate cu ajutorul lor şi al altora amintirile despre yachtingul de pe vremurile acelea vor lua amploare. Cu cel care m-a încurajat să fac bărci cu pânze nu mă mai pot întâlni pentru că a plecat de multă vreme dintre noi. Dar îl pot evoca. Este o datorie şi o plăcere pentru mine. În acelaşi timp aş vrea să comunic faptul că generaţia mea chiar a prins asemenea oameni în viaţă. Bogătaşii dintre cele două războaie mondiale , care erau oameni instruiţi, rafinaţi.

Cum m-am împrietenit cu cel mai mare navigator solitar

de Dan Mihăescu ●

Navigatorul solitar şi scriitorul Tristan Jones, pe numele său adevărat Arthur Jones, s-a născut în anul 1929 la Liverpool şi şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei prin orfelinate, de unde şi marea sa dăruire cauzei copiilor orfani. După 14 ani de serviciu în Marina Regală Britanică avea să-şi lege întregul destin de oceanul planetar, al cărui cetăţean mi-a declarat că se considera. Şi-a început pribegiile pe mare imediat după ce a părăsit Marina Regală, mai întâi hoinărind prin porturile mediteraneene, la bordul velierelor.  Pasul următor l-a făcut peste Atlantic, pe coastele Americii de Sud şi de aici tot globul i-a aparţinut…

de Andrian Sirojea Mihei

Proiectat în 1951 de Alexander Bryan şi Cortland Heyniger, Sunfish-ul este un miracol de simplitate şi funcţionalitate, având nevoie doar de două şcote pentru a controla vela latină. Construită în Statele Unite ale Americii, la început din lemn, din 1959 s-a trecut la construcţia din fibră de sticlă, devenid cea mai populară barcă proiectată vreodată, cu peste un sfert de milion de exemplare vândute în întreaga lume.

Prin dimensiunile ei:

– lungime          =  4,24 m;

– lăţime =  1,25 m;

– pescaj            =  0,64 m;

– velatură          =  6,97 m2;

– greutate          =54,43 Kg,

barca poate fi uşor de transportat chiar pe barele transversale ale porbagajului de pe acoperişul autoturismului, putând fi armată şi gata pentru navigaţie în mai puţin de cinci minute de la sosirea în zona de lansare de la marginea apei.

de Horia Tabacu

Înainte să povestesc cum ne-au prins constănţenii la o terasă de vară aş face câteva precizări despre viața din cantonamentul de la Institutul pedagogic, din Constanţa.
Până să mă invite Dan Mihăescu, colegul şi prietenul meu cu care am navigat, aproape, în jurul Planetei, cu mineralierul Balota, să scriu la Magazin Nautic, nu mă mai gândisem niciodată, toţi aceşti 41 de ani, decât foarte rar la câte o barcă, cu pânze. Detaliile legate de cantonament, club … îmi ieşiseră cu totul din minte. Din câte am observat la oamenii cu 15-20 de ani mai în vârstă decât mine, toate amănuntele din prima tinereţe te vizitează, la un moment dat. Ele vin buluc, te copleşesc, cu detalii tulburătoare. Bătrânii din parcuri nu au dat în mintea copiilor, cum neelegant se spune, ei trăiesc alte vremuri . Şi le amintesc aşa de bine încât se mută în timpul acela. Din păcate doar ei, pentru că ceilalţi martori nu mai sunt.
Încă nu am ajuns la această vârstă dar câte ceva tot mai ţin minte.
După câteva luni de antrenamente în sala de sport a Institutului de Arhitectură, din Bucureşti şi ore întregi de dat bărci cu glaspapir, la sediul Clubului Nautic Universitar, din Parcul Herăstrău, am ajuns la mare, în cantonament.
Pentru mine şi prietenii din jurul meu orice contact cu marea era un eveniment. În fiecare an fusesem cu părinţii mei în concediu, la mare. Asta însemnând în capul meu o sărbătoate. Mulţi dintre prietenii mei nu ajunseseră niciodată pe litoral.

de Horia Tabacu

Fuga la Istanbul părea un secret. În primul rând, atunci, Istanbul era ceva de pe alt tărâm. Informaţiile pe care le avem, astăzi, despre spaţiul cosmic le aveam, pe la începutul anilor  70 despre alte ţări, în afară de URSS. Ziarele nu scriseseră că, în timpul unei regate din cadrul campionatului naţional de yachting, profitând de un vânt bun, câţiva sportivi se opriseră la Istanbul.
Nici în club nu se prea vorbea despre asta. Devenise ceva interzis, o faptă gravă.
Probabil se luaseră multe măsuri legate de acest eveniment. Una am simţit-o noi, tinerii sportivi. Nu se mai ieşea pe mare cu bărcile cu pânze într-un cadru organizat. Antrenamentele se desfăşurau numai pe lacul Siutghiol şi Campionatul (doar la unul am participat) la fel.

de prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi

■ ■ ■ ■

Puţini, sunt cei care ştiu, cât de grea este viaţa pe mare.

Ce riscuri presupune şi de câte ori apelezi la Bunul Dumnezeu, să-ţi ocrotească drumurile.

Marinarii au o vorbă, noi ştim data la care plecăm, niciodată pe cea la care ne întoarcem !

Arta de a naviga pe mările şi oceanele lumii e ca un sport extrem, la care nu ai voie să greşeşti niciodată. Nu e de joacă niciodată. Lupta cu stihiile şi forţele naturii e una care nu trebuie ignorată. Întâlnirile cu moartea sunt mai dese decât în orice meserie de pe lume.

Ea presupune să nu greşeşti când încarci marfa, să nu greşeşti când o descarci şi ce manieră de navigaţie adopţi, în timp de furtună şi vreme rea.

de Horia Tabacu

Eram în clasa a doua de liceu la Sf. Sava, în Bucureşti. La ora de educaţie fizică a venit un domn, Butucaru, cred, şi ne-a spus câteva cuvinte despre acest sport.

Liceul Sf.Sava era dintre cele mai bune din Bucureşti, amplasat undeva prin centrul Capitalei şi elevii proveneau din familii câteodată chiar aristocrate.

Din clasa mea doar eu m-am înscris la Clubul Nautic Universitar (CNU), dar din alţi ani au venit mulţi. În blocul unde locuiam, undeva pe la Universitate, stătea un domn care chiar fusese unul dintre oamenii bogaţi, ai Romaniei, care chiar trăise în lux şi îmi povestise şi mie câte ceva. În luxul ăsta, la care visez şi în prezent, apăreau bărci cu pânze și noţiuni despre navigaţie.

Dr. Nicolae PAPADOPOL

Drd. Adriana CHIOREAN

Drd. Angelica CURLISCA

1. INTRODUCERE

În general, în literatura de specialitate, sunt puţine referiri directe asupra istoriei, trecerii prin timp, a unei nave de cercetare hidrografică care a funcţionat, contribuind direct şi indirect la siguranţa navigaţiei, pe Dunărea Maritimă şi în spaţiul predeltaic (Bologa şi colab.-1997 şi 1998, Papadopol-2004).