Barca pe maluri

În  larg

de Constantin Stan

 

Copil din marginea Bucureştiului, am crescut pe lacurile ce bordează oraşul la nord, trecând dintr-unul în altul: Herăstrău, Tei, Colentina. Cam în dreptul km 13, calea ferată Bucureşti-Constanţa despărţea lacul ce venea dinspre Pipera-Tunari de cele ce se duceau spre râul Colentina. Ele aveau nume banale – ”Alimentara” -, poetice – “Arini”  sau misterios-înfiorătoare “Mila Morţii”. Cum cam pe aici se desfăşurau aproape toate jocurile copilăriei, înotul era obligatoriu. Nu era sport, era, deseori, chiar supravieţuirea. Am învăţat de la o vârstă aşa de fragedă să înot încât şi azi mai degrabă aş trece o apă înotând decât să o traversez pe pod sau pe o punte.

Cu toate acestea, bărcile erau pentru noi o altă lume. Bărci se aflau pe lacul Cişmigiului ori al Teiului, iar ele erau bani! Bani pentru alte haine decât echipamentul nostru de vacanţă de vară – pantalonii scurţi şi-un tricou, bani pentru tramvaiul care ne-ar fi dus spre centru, bani pentru închiriat bărcuţele, bani pentru, măcar, o îngheţată pe băţ sau o vată de zahăr ars, produse cu care te întâlneai în jurul devarcaderului sau pe aleile ce duceau spre el la tot pasul şi care trimiteau către tine nişte arome mai ceva decât cofetăriile pariziene. Educaţi şi autoeducaţi în filosofica maximă “când nu e, nici nu trebuie”, barca pe valuri a rămas pentru noi undeva departe, tare departe, într-un ungher al speranţelor, un mic vis pe care îl înfundam tot mai adânc în minte spre a nu a mai da ghes să iasă la suprafaţă. Foloseam, în scopuri practice –pescuitul, sau pentru amuzament, tot ceea ce putea pluti pe lacurile noastre. Cum cartierul nostru Andronache descoperise cu frenezie meseria de bază a vremuriloe noi –şoferitul-, nu ne-a fost greu să improvizăm din anvelopele aruncate, ori lăsate – ce mare neglijenţă din partea proprietarilor -, nesupravegheate, ambarcaţiuni. În fapt, nişte obiecte plutitoare care ne mai alinau însă dorul călătoriilor pe întinsul apelor. Fiecare îmbunătăţire era o revoluţie: înlocuirea mâinilor cu vâsle a necesitat aflarea celui mai bun material din care puteau fi confecţionate, construirea unui fund de barcă a impus găsirea celei mai bune soluţii de lipit două cauciucuri, menţinerea în starea de plutire a obiectelor ne-au dus la marea descoperirea geografică a unei benzinării care avea un compresor ce ne scutea de eforturile chinuitoare de a umfla ditamai cauciucurile cu pompa de la bicicletă!

Când am reuşit să punem la punct toate aceste detalii şi impozanta noastră ambarcaţiune mai avea nevoie doar de apa pe care să plutească, ne-am dat seama că venise toamna. Or, toamna, după cum se ştie, aduce cu sine cea mai urâtă veste care se poate da unui copil: începe şcoala.

Barca noastră avea să rămână pe mal, agăţată de creanga unui vişin ce sărăcea de frunze în fiecare dimineaţă, tristă, din ce mai tristă, semănând din ce în ce mai mult cu o barză, cu un cocor ce nu îşi putuse lua zborul către ţările calde.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.